Bismillahir
Rahmanir Rahim!
Pacea
și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, cel care a fost
trimis ca o îndurare pentru întreaga omenire, asupra companionilor săi și a
tuturor celor care merg pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
وَجَعَلُوا لِلَّهِ مِمَّا ذَرَأَ مِنَ
الْحَرْثِ وَالْأَنْعَامِ نَصِيبًا فَقَالُوا هَٰذَا لِلَّهِ بِزَعْمِهِمْ
وَهَٰذَا لِشُرَكَائِنَا ۖ فَمَا كَانَ لِشُرَكَائِهِمْ فَلَا يَصِلُ إِلَى
اللَّهِ ۖ وَمَا كَانَ لِلَّهِ فَهُوَ يَصِلُ إِلَىٰ شُرَكَائِهِمْ ۗ سَاءَ مَا
يَحْكُمُونَ
136. Ei I-au hotărât lui Allah o parte din recoltele şi din
dobitoacele pe care El le-a izvodit şi au zis: "Aceasta este pentru Allah
- după pretenţia lor mincinoasă! - iar asta este pentru asociaţii noştri!"
Dar, ceea ce a fost pentru asociaţii lor, nu a ajuns la Allah, pe când ceea ce
a fost pentru Allah a ajuns la asociaţii lor. Şi cât de prost au judecat ei!
Allah subhanahu wa taala atrage atenția asupra unei practici pe care o
aveau arabii politeiști din perioada preislamică (Jahiliyyah), obicei care se
menținea chiar și în vremea profetului Muhammed ﷺ.
În momentul în care ei obțineau diferite câștiguri din recoltele lor sau
din vite (cum erau ovinele, caprinele, bovinele și cămilele), făceau o
împărțire nedreaptă. Ei destinau o parte lui Allah, iar o altă parte o alocau
idolilor în care credeau și despre care considerau că mijlocesc pentru ei la
Allah Preaînaltul. Ei credeau că prin acest procedeu îi vor „îmbuna” atât pe
Allah, cât și pe idolii la care se rugau. Această practică a fost demontată într-un mod foarte clar de
către Allah prin acest verset.
Politeiștii meccani erau extrem de stricți cu partea rezervată idolilor și
nu se atingeau de ea. Nedreptatea lor era evidentă în modul în care gestionau
această împărțire: dacă vântul sufla o parte din recolta destinată lui Allah în
zona rezervată idolilor, o lăsau acolo fără nicio problemă. Însă, dacă se
întâmpla invers, iar produsele destinate idolilor ajungeau din greșeală în
partea dedicată lui Allah, ei le luau imediat înapoi și le returnau la locul
inițial. Justificarea lor absurdă era aceea că Allah este bogat și nu are
nevoie de nimic, în vreme ce idolii lor ar fi avut nevoie de acele ofrande.
O promisiune pe care Allah Preaînaltul o acceptă este doar promisiunea
făcută exclusiv pentru El. De exemplu, când avem o cumpănă în viață și ne rugăm
la Allah să o depășim, uneori promitem: „O, Allah, dacă mă ajuți să trec cu
bine de această greutate, o să dau de pomană doi berbeci”. În momentul în care
acea dorință se împlinește, avem obligația religioasă de a duce la bun sfârșit
acea promisiune.
Totuși, promisiunea legată de rugăciune (cum ar fi „mă voi ruga de 5 ori pe
zi dacă mă ajuți”) nu este valabilă în acest context, deoarece cele cinci
rugăciuni zilnice reprezintă deja o obligație (fard). Prin urmare, nu avem voie
să îi promitem lui Allah, sub formă de legământ condiționat, lucruri pe care
oricum avem obligația să le îndeplinim.
În schimb, putem face astfel de promisiuni legate de fapte benevole. De exemplu, putem promite să facem rugăciuni opționale după fiecare rugăciune obligatorie sau să citim câte un hadis pe zi. Deși studiul este o datorie generală, o astfel de faptă concretă și benevolă poate face obiectul unei promisiuni în fața lui Allah. Sunt multe acțiuni, atitudini, vorbe și fapte bune pe care noi i le putem promite lui Allah în momentele de cumpănă.
Exegeza Coranului - profesor Demirel Gemaledin
Comentarii
Trimiteți un comentariu