Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, cel care a fost trimis ca o îndurare pentru întreaga omenire, asupra companionilor săi și a tuturor celor care merg pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
وَلِكُلٍّ دَرَجَاتٌ مِمَّا عَمِلُوا ۚ وَمَا رَبُّكَ بِغَافِلٍ عَمَّا يَعْمَلُونَ
132. Pentru fiecare sunt trepte [deosebite], după cele pe care le-a făptuit, căci Domnului tău nu-I este necunoscut ceea ce ei fac.
În acest verset, Allah subhanahu wa taala aduce în atenție mai multe aspecte importante:
1. Diferențierea pe trepte
Fiecare om va avea trepte diferite. În Grădinile Paradisului, oamenii nu vor fi pe același nivel. Deși versetul se poate referi și la treptele din Grădinile Paradisului, acesta este valabil și pentru nivelurile din focurile Iadului. Prin urmare, versetul nu trebuie înțeles în sensul că toată lumea va ajunge în Paradis.
In sha Allah să fim cu toții printre cei care vor intra în Paradis!
De asemenea, expresia „după cele pe care le-a făptuit” ne arată clar că faptele noastre reprezintă criteriul principal care determină locul în care vom ajunge.
2. Suveranitatea absolută a lui Allah
Nimeni în afară de Allah subhanahu wa taala nu deține această cunoaștere și nimeni altcineva nu poate rândui aceste trepte. Nu există o listă secretă sau privată din care fiecare să își aleagă locul în Paradis pe baza unor criterii proprii. Doar Allah Preaînaltul hotărăște acest lucru.
3. Cunoașterea divină deplină
Finalul versetului întărește ideea că Allah Preaînaltul cunoaște cu certitudine absolut tot ceea ce facem.
Ce înseamnă „cele pe care le-a făptuit”?
Când Allah subhanahu wa taala amintește despre fapte, oare vorbele noastre nu sunt luate în calcul? Ba da. Conform acestui verset, a făptui înseamnă orice formă prin care o persoană se exteriorizează, inclusiv un simplu clipit din ochi prin care transmite ceva.
Orice formă de exteriorizare poate fi plăcută lui Allah sau, dimpotrivă, îl poate supăra. Gesturile fizice sunt evidente, însă există și acțiuni subtile: o strâmbătură, o mimică facială prin care desconsideri pe cineva sau prin care dai dovadă de mândrie. Toate acestea sunt considerate forme de manifestare. Nu este nevoie să țipăm pentru a ne exprima, atitudinea și tăcerea noastră vorbesc de la sine.
Dacă alegi să taci atunci când se impune să vorbești, comportamentul tău devine o faptă în sine, iar „Cel care tace în fața adevărului (sau a nedreptății) este un șeitan mut.” Așadar, dacă am posibilitatea de a schimba o situație prin cuvânt și nu o fac, această mustrare mi se aplică direct.
Totuși, dacă intervenția mea prin vorbire și împotrivire riscă să provoace repercusiuni mult mai grave decât situația inițială, atunci este înțelept să aleg răul mai mic. Această decizie se impune atunci când există certitudinea că intervenția ar agrava problema, transformând un rău mic într-unul mult mai mare.
وَرَبُّكَ
الْغَنِيُّ ذُو الرَّحْمَةِ ۚ إِنْ يَشَأْ يُذْهِبْكُمْ وَيَسْتَخْلِفْ مِنْ
بَعْدِكُمْ مَا يَشَاءُ كَمَا أَنْشَأَكُمْ مِنْ ذُرِّيَّةِ قَوْمٍ آخَرِينَ
133. Domnul tău nu are nevoie [de nimeni şi de nimic] şi este cu îndurare. El dacă ar voi, v-ar putea face să pieriţi şi ar lăsa în urma voastră ceea ce El ar voi, tot aşa cum v-a creat şi pe voi din urmaşii unui alt neam.
Allah subhanahu wa taala este cu putere peste toate și
peste toți, iar acest verset începe prin a sublinia independența Sa absolută.
Numele Său, Al-Ghani, înseamnă Cel Bogat, Cel Absolut Suficient Sieși,
adică Cel care nu are nevoie de nimic și de nimeni, în timp ce întreaga creație
are nevoie de El.
În această lume, dacă cineva deține putere, avere sau
cunoștințe, ceilalți vor merge la acea persoană pentru a-i cere ajutorul,
sprijinul financiar sau pentru a învăța de la ea. Însă Allah Preaînaltul le
deține pe toate în mod absolut. De aceea, El este primul la care trebuie să
apelăm pentru a cere ajutor și călăuzire, înainte de oricine altcineva.
Desigur, atunci când suntem bolnavi, mergem la medic.
Însă înainte de a face acest pas, ne îndreptăm către poarta lui Allah și ne
rugăm: „O, Allah, Tu ești izvorul tămăduirii, însănătoșește-mă. Tu ești izvorul
celor bune, îndepărtează toate relele de la mine!” Abia după aceea mergem
la cel mai bun doctor specialist pe care ni-l putem permite. Facem acest lucru
deoarece corpul nostru este amanah
(o responsabilitate lăsată în păstrare), iar Allah trebuie să vadă că avem cu
adevărat grijă de el.
Versetul îl descrie pe Allah ca fiind Zu ar-Rahmah
(Cel plin de milă). Este o lecție profundă, deoarece adesea vedem în jur oameni
bogați, puternici sau învățați care sunt lipsiți de milă, iar beneficiile
poziției lor le folosesc doar lor și apropiaților lor. Pe de altă parte, există
oameni cu inima caldă, cărora li se înmoaie sufletul când văd suferința din
lume, dar nu au puterea concretă de a schimba nimic și se pot limita doar la a
face dua (rugăciune).
Allah subhanahu wa taala este diferit de oricine: El ﷻ reunește în mod
perfect bogăția absolută, puterea deplină și mila infinită. El Preaînaltul are
și puterea, dar și îndurarea de a schimba orice stare.
„El dacă ar voi, v-ar putea face să pieriți...”
Acesta este un adevăr pe care Allah Preaînaltul îl amintește
adesea în Coran prin diverse întrebări retorice. Oare nu ar putea Allah să
îndepărteze toate relele din lume într-o clipită? Nu ar putea El Preaînaltul să lase pe pământ doar oameni credincioși și
să facă direct adevărul să triumfe peste tot? Ba da, desigur.
Cu toate acestea, prin înțelepciunea Sa a stabilit ca binele și răul să alterneze pe acest
pământ, uneori dominând unul, alteori celălalt. Această dinamică se datorează
atât faptelor oamenilor, cât și voinței și testului rânduit de Allah.
Versetul ne amintește că noi înșine suntem urmașii
unor neamuri din trecut. Strămoșii noștri au trecut și ei prin diverse
încercări, iar unele popoare au fost chiar nimicite din cauza neascultării lor,
așa cum s-a întâmplat în timpurile profeților Moise, Nuh (Noe), Salih sau Lut
(pacea lui Allah fie asupra lor).
Allah subhanahu wa taala ne-a adus pe noi din acele
seminții până în zilele noastre. El Preaînaltul ar fi putut alege ca noi să nu
ne naștem niciodată. Cu toate acestea, prin mila Sa, existăm astăzi aici. Alhamdulillah,
îi suntem recunoscători, îl preamărim și îi mulțumim pentru toate darurile și
binecuvântările Sale!
إِنَّ
مَا تُوعَدُونَ لَآتٍ ۖ وَمَا أَنْتُمْ بِمُعْجِزِينَ
134. Cele care vi se făgăduiesc vor veni [neîndoielnic], iar voi nu le veţi putea împiedica.
Prin acest verset, Allah Preaînaltul trage o
linie clară pentru ca fiecare om să își evalueze faptele. Numai El singur are
puterea absolută de a împlini ceea ce a promis. Nimeni din întreaga creație nu
poate împiedica sau opri un lucru pe care Allah subhanahu wa taala l-a hotărât
deja.
Aici este extrem de important să atragem
atenția asupra unui aspect esențial: nu trebuie să cădem pradă neputinței,
delăsării sau unei atitudini pasive de tipul „pică pară mălăiață în gura lui
nătăfleață”.
Ar fi complet greșit să gândim: „Dacă
Allah a decretat să iau nota 5 la examen, de ce să mai învăț pentru nota 10?”
sau „Dacă Allah a prescris să primesc doar 3 lei pe zi, de ce să mai
muncesc? Căci dacă Allah a zis, oricum se va întâmpla și nimeni nu poate opri
acești 3 lei”. O astfel de gândire ignoră datoria noastră spirituală. Ce se
întâmplă dacă, depunând un minim de efort, acei 3 lei ar fi putut deveni 3000
de lei? Noi avem obligația de a depune
un efort maxim, iar abia apoi să ne punem încrederea deplină în Allah (tawakkul).
Atunci când ne confruntăm cu evenimente pe
care Allah subhanahu wa taala le-a scris deja pentru viața noastră, fie ele
bune sau rele, este adevărat că nu le putem împiedica în niciun fel.
De exemplu, dacă Allah Preaînaltul a hotărât
ca o persoană să treacă prin încercarea unei boli, acea persoană nu va putea
evita momentul îmbolnăvirii. Totuși, acest lucru nu înseamnă că trebuie să
rămână pasivă, fără să meargă la medic sau fără să urmeze un tratament adecvat.
A avea grijă de sănătatea noastră face parte din îndeplinirea responsabilității
noastre, în timp ce acceptarea rezultatului final aparține credinței în destin.
قُلْ يَا قَوْمِ اعْمَلُوا عَلَىٰ مَكَانَتِكُمْ إِنِّي عَامِلٌ ۖ فَسَوْفَ تَعْلَمُونَ مَنْ تَكُونُ لَهُ عَاقِبَةُ الدَّارِ ۗ إِنَّهُ لَا يُفْلِحُ الظَّالِمُونَ
135. Spune: "O, neam al meu! Pliniţi după putinţa voastră şi eu voi plini [după putinţa mea]! Şi veţi afla voi cine va avea izbândă în Casă". Este acesta [lucru] neîndoielnic: Cei nelegiuiţi nu vor izbândi [niciodată]!
În terminologia coranică, cuvântul Daar înseamnă „Casă” sau „Sălaș”. În acest context, el face trimitere la două realități distincte: Daar al-Fanaa (Casa trecătoare, adică viața din această lume) și Daar al-Baqaa (Casa trainică și veșnică, adică Viața de Apoi).
Aflați fiind în Daar al-Fanaa, datoria noastră principală este să încercăm să ne asigurăm un loc binecuvântat în Daar al-Baqaa. Prin împlinirea a cât mai multor fapte bune și prin urmarea drumului trasat de profetul Muhammed ﷺ, ne construim încă din această viață trecătoare o poziție deosebită în Viața de Apoi.
„O, neam al meu! Pliniți după putința voastră...”
Aceasta este porunca pe care Allah Preaînaltul a cerut să ne fie transmisă nouă, dreptcredincioșilor din toate timpurile și locurile, indiferent de capacitățile pe care le avem. Dacă astăzi pot împlini atât, atât fac; dacă mâine am energia și posibilitatea să împlinesc mai mult, atunci trebuie să sporesc faptele bune. Nu trebuie să ne plafonăm sau să dăm înapoi. Pe lângă obligații (fard), este bine să adăugăm și fapte opționale (sunnah).
În fața lui Allah, valoarea nu stă doar în cantitatea brută, ci în constanță și efort raportat la putința fiecăruia. Cel care împlinește cele cinci rugăciuni zilnice obligatorii cu regularitate și devotament poate fi mult mai îndrăgit de Allah subhanahu wa taala decât cel care este inconstant. O mare capcană este delăsarea. De exemplu, unii oameni petrec întreaga noapte de Al-Qadr în luna sfântă Ramadan rugându-se și citind din Coran, iar după aceea nu mai trec pe la moschee, considerând greșit că acea noapte (care valorează cât o mie de nopți) le este de ajuns. Oricât de mult efort am depune, nimeni nu are o garanție absolută, căci nimeni nu a primit vizita îngerului Jibril (Gavriil - as) pentru a i se spune că s-a rugat sau a postit destul.
În istoria islamică există o relatare despre marele învățat și ascet Abdul Qadir al-Jilani (pe care alți savanți, precum Ibn Taymiyyah, au citat-o ca pildă).
Se spune că în timp ce acesta se ruga și studia în timpul nopții, în colțul camerei a apărut o lumină puternică. O voce din acea lumină i-a spus: „O, Abdul Qadir, ai atins un nivel spiritual atât de înalt încât de acum ești scutit de rugăciune și post, iar cu învățătura o poți lăsa mai moale; ești dintre cei împliniți, iar Allah nu mai are nevoie de actele tale de adorare.”
Învățatul a recunoscut imediat capcana și a strigat: „Piei, satano! Auzu billahi minash-shaitanir-rajim (Caut adăpost la Allah împotriva șeitanului cel alungat)!” El a adăugat: „Nici măcar profetul Muhammed ﷺ nu a fost scutit de rugăciune până la sfârșitul vieții sale, cine sunt eu pe lângă el?!”
Așadar, niciodată nu este „de ajuns”. Nu trebuie să ne culcăm pe o ureche sau să fim mulțumiți de noi înșine, desconsiderând faptele altora și privindu-ne ca fiind superiori. În fața lui Allah Preaînaltul trebuie să ne vedem întotdeauna mici în nimicnicia noastră. Numai cultivând această smerenie ne putem disciplina să depunem un efort tot mai mare.
Finalul versetului folosește o structură de întărire gramaticală (innahu) pentru a sublinia un adevăr de neclintit: cei care comit nedreptăți (zulm) nu vor avea niciodată câștig de cauză. Această nedreptate se poate manifesta în trei direcții: față de noi înșine (prin păcate), față de ceilalți oameni (prin asuprire) sau față de Allah subhanahu wa taala (prin necredință sau asociere de parteneri).
Exegeza Coranului - profesor Demirel Gemaledin
Comentarii
Trimiteți un comentariu