Bismillahir Rahmanir Rahim!
Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, cel care a fost trimis ca o îndurare pentru întreaga omenire, asupra companionilor săi și a tuturor celor care merg pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
وَكَذَٰلِكَ جَعَلْنَا فِي كُلِّ
قَرْيَةٍ أَكَابِرَ مُجْرِمِيهَا لِيَمْكُرُوا فِيهَا ۖ وَمَا يَمْكُرُونَ إِلَّا
بِأَنْفُسِهِمْ وَمَا يَشْعُرُونَ
123. Şi tot astfel am pus Noi în fiecare cetate pe
marii ei făcători de rele să uneltească, însă ei nu vor unelti decât împotriva
lor înşişi, fără ca ei să-şi dea seama.
În acest verset, Allah
subhanahu wa taala ne vorbește despre structura comunităților din trecut. În
vechime, oamenii trăiau organizați în cetăți protejate de ziduri; tot ce se
afla în afara acestor ziduri era lipsit de apărare, în timp ce interiorul oferea
siguranță. Profeții din trecut erau trimiși
în aceste cetăți sau pentru a călăuzi mai multe așezări de acest fel. De
altfel, într-un alt verset din Coran se pomenește despre cetatea din Bakka, o
veche denumire care face referire la Mecca și la împrejurimile ei.
Allah Preaînaltul ne arată că
în fiecare astfel de cetate au existat întotdeauna mari făcători de rele.
Aceștia erau prezenți și pe vremea profetului Muhammed ﷺ, așa cum am văzut în contextul revelării versetului anterior.
Uneltirile
necredincioșilor și statornicia primilor musulmani
Abu Jahl credea că prin vorbele
sale grele și prin uneltirile pe care le urzea va putea opri răspândirea
adevărului. Răutatea lui nu se rezuma doar la jigniri; el a complotat neîncetat
și a pricinuit suferințe cumplite profetului Muhammed ﷺ
și primilor credincioși. Un exemplu este
cel al lui Bilal (ra), pe care Abu Jahl l-a prins la începuturile islamului și
l-a torturat cu cruzime. L-a întins pe nisipul fierbinte al deșertului și i-a
pus o piatră grea pe piept, încercând să-l oblige să renunțe la credință. Cu
toate acestea, Bilal repeta neîncetat doar atât: „Ahad, Ahad!” (Unicul,
Unicul!).
Această statornicie îi înfuria
peste măsură pe necredincioși. Ei credeau în Allah Preaînaltul, dar refuzau să
accepte că El este Unic, fără asociați. În mintea lor, idolii din piatră erau
doar niște intermediari între ei și Allah subhanahu wa taala, iar ideea de a
renunța la acești parteneri inventați li se părea cel mai groaznic lucru cu
putință. Suferința lui Bilal (ra)a luat sfârșit atunci când Abu Bakr (ra) a
trecut pe acolo și l-a cumpărat de la Abu Jahl pentru a-l elibera. Abu Bakr (ra)
i-a spus atunci asupritorului că i-ar fi dat chiar și o mie de galbeni dacă
i-ar fi cerut, în timp ce Abu Jahl trăia cu iluzia că l-a păcălit și că a
obținut pe Bilal mai mulți bani decât valora. Prin toate aceste evenimente și
încercări grele, Allah Preaînaltul a făcut ca oameni cu inimi puternice, precum
Hamza (ra), să iasă definitiv din întunericurile necredinței către lumina islamului.
Rostul
încercărilor și poziționarea omului
Uneori, ne mirăm când vedem
uneltirile care se urzesc în societate împotriva credincioșilor, împotriva islamului,
a profetului Muhammed ﷺ și chiar împotriva
lui Allah subhanahu wa taala. Ba mai mult, atunci când vedem că aceste
comploturi par să aibă succes, simțim uneori tristețe, supărare sau revoltă. În
realitate însă, prin această îngăduință și prin coexistența răului cu binele, Allah
Preaînaltul testează omenirea pentru a vedea cine și de partea cui se
poziționează. Este o formă prin care Allah cerne oamenii și vede de care
parte a baricadei alege fiecare să stea.
Înfruntând aceste încercări,
omul are ocazia să își întărească și mai mult credința, alegând în mod
conștient să stea departe de păcate și să împlinească poruncile divine. Binele
și răul din această viață lumească sunt relative; nu există un bine absolut
și nici un rău absolut pe acest pământ. Atunci când trec prin perioade grele,
unii oameni au tendința să creadă că au atins culmea suferinței și că nimeni nu
este mai încercat decât ei. Totuși, totul depinde de perspectiva fiecăruia:
ceea ce o persoană suportă cu mare greutate și durere, o altă persoană, cu o
credință mai călită, poate suporta mult mai ușor, găsindu-și pacea în
acceptarea destinului stabilit de Allah subhanahu wa taala.
وَإِذَا جَاءَتْهُمْ آيَةٌ قَالُوا
لَنْ نُؤْمِنَ حَتَّىٰ نُؤْتَىٰ مِثْلَ مَا أُوتِيَ رُسُلُ اللَّهِ ۘ اللَّهُ
أَعْلَمُ حَيْثُ يَجْعَلُ رِسَالَتَهُ ۗ سَيُصِيبُ الَّذِينَ أَجْرَمُوا صَغَارٌ
عِنْدَ اللَّهِ وَعَذَابٌ شَدِيدٌ بِمَا كَانُوا يَمْكُرُونَ
124. Şi dacă a venit la ei un semn, au zis ei: “Nu
vom crede noi până nu ni se va da ceva asemănător cu ceea ce a fost dat
trimişilor lui Allah. Însă Allah ştie mai bine cui trimite mesajul Său. Pe cei
care au săvârşit mari răutăţi îi va lovi umilirea lui Allah şi osândă aspră
pentru ceea ce ei au uneltit.
Acest verset scoate în evidență
câteva elemente fundamentale legate de natura profeției și de responsabilitatea
pe care o poartă oamenii în fața lui Allah Preaînaltul.
În primul rând, versetul ne
arată clar că profețiile nu se oferă la alegerea oamenilor, la cererea cuiva și
nici în urma absolvirii unor studii sau a obținerii unor diplome. Statutul de
profet nu este o carieră pe care omul să o poată clădi prin propriile forțe.
Allah Preaînaltul este singurul care a ales, de fiecare dată, cine, unde și
când să devină profet, fără nicio altă intervenție.
Pentru a fi ales de Allah
subhanahu wa taala, nu era nevoie ca acea persoană să dețină un titlu nobiliar,
să aparțină unei anumite rase sau culori, să fi urmat o școală superioară sau
să facă parte dintr-o națiune considerată privilegiată de oameni. Această
misiune nobilă venea ca un dar și o
decizie de la Allah Preaînaltul, care cunoaște cel mai bine curățenia
sufletelor.
În strânsă legătură cu versetul
anterior, acest text vine ca un răspuns direct pentru cei care complotau. Ei
vor da socoteală în fața lui Allah subhanahu wa taala pentru absolut toate
uneltirile, vorbele urâte și suferințele provocate credincioșilor și profetului
Muhammed ﷺ.
Atunci când versetul
menționează că o osândă aspră îi va lovi pe cei care au săvârșit „mari
răutăți”, nu înseamnă că greșelile sau faptele rele mai mici sunt trecute cu
vederea sau rămân nescrise de către îngeri. Totul se înregistrează cu atenție
deosebită. Însă în acest context, accentul este pus pe o pedeapsă deosebit de
aspră, rezervată special celor care au condus uneltirile și au pus la cale marile
nedreptăți împotriva adevărului.
Uneltirea poate îmbrăca absolut
orice formă în viața de zi cu zi. Atât timp cât o acțiune este condusă de o
intenție negativă, ascunsă și menită să facă rău sau să răspândească minciuna,
ea va fi considerată un mare păcat în fața lui Allah subhanahu wa taala.
Exegeza Coranului - profesor Demirel Gemaledin
Comentarii
Trimiteți un comentariu