Bismillahir Rahmanir Rahim!
Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, cel care a fost trimis ca o îndurare pentru întreaga omenire, asupra companionilor săi și a tuturor celor care merg pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
أَوَمَنْ
كَانَ مَيْتًا فَأَحْيَيْنَاهُ وَجَعَلْنَا لَهُ نُورًا يَمْشِي بِهِ فِي النَّاسِ
كَمَنْ مَثَلُهُ فِي الظُّلُمَاتِ لَيْسَ بِخَارِجٍ مِنْهَا ۚ كَذَٰلِكَ زُيِّنَ
لِلْكَافِرِينَ مَا كَانُوا يَعْمَلُونَ
122. Oare acela care a fost mort şi pe care Noi l-am
readus la viaţă şi i-am dat lui lumină, după care se călăuzeşte, şi umblă
printre oameni poate să fie asemenea cu acela care se află în întunericuri, de
unde nu poate ieşi? Aşa li s-a împodobit celor necredincioşi ceea ce ei făceau.
În acest verset, Allah
Preaînaltul ne oferă o pildă prin care compară două categorii de oameni: cel
care a primit călăuzirea și își trăiește viața în conformitate cu ea și cel
care refuză conștient să pășească pe acest drum drept.
Contextul
revelării versetului
Motivul pentru care profetul
Muhammed ﷺ a primit acest verset este legat de o
întâmplare de la începuturile islamului. Ibn Abbas a relatat că Abu Jahl a
început să aducă jigniri grave și vorbe urâte la adresa Trimisului lui Allah (ﷺ). În acea perioadă, Hamza (unchiul
Profetului) nu acceptase încă islamul. Când s-a întors de la vânătoare, purtând
arcul pe umăr, oamenii i-au povestit ce s-a întâmplat. Inundat de furie, Hamza (ra)
s-a îndreptat direct către Abu Jahl și l-a lovit puternic cu arcul. Abu Jahl a
încercat să se justifice în fața lui, spunând: „Nu vezi că ne-a nesocotit
mințile cu ceea ce a adus? Ne ocărăște zeii și încalcă rânduielile părinților
noștri!” Atunci, Hamza i-a răspuns cu fermitate: „Dar cine este mai
lipsit de minte decât voi? Venerați niște pietre și nu credeți în Allah
subhanahu wa taala? Mărturisesc că nu există o altă divinitate în afară de
Allah subhanahu wa taala și că Muhammed este robul și Trimisul Său!”
În urma acestui eveniment, în
care inima lui Hamza (ra) s-a deschis către islam, Allah Preaînaltul a revelat
acest verset.
Prima
categorie: „Cel care a fost mort și pe care Noi l-am readus la viață”
De ce vorbește Allah subhanahu
wa taala despre o persoană ca fiind „moartă”, deși ea respiră și merge printre
noi? Pentru că este vorba despre o moarte spirituală – o inimă amorțită, care
nu poate vedea sau accepta adevărul. Această pildă ne arată că poți fi mort din punct de vedere
spiritual chiar dacă trupul îți este viu. Capacitatea omului de a recunoaște și
de a urma adevărul – de a primi în suflet Coranul, islamul și modelul de viață
al profetului Muhammed ﷺ – este cea care îl
face cu adevărat viu.
În schimb, cel care vede
adevărul, dar refuză să îl recunoască, rămâne mort în fața lui Allah
Preaînaltul, chiar dacă toate simțurile sale fizice funcționează.
La polul opus, există oameni
care, deși au părăsit această lume, rămân vii în inimile și amintirile noastre.
Cel mai bun exemplu este însuși profetul Muhammed ﷺ.
La fel se întâmplă și cu oamenii dragi din viața noastră care au părăsit
această lume, dar ale căror fapte bune continuă să rodească și să inspire chiar
și după decesul lor.
În acest sens, profetul
Muhammed ﷺ ne-a lăsat un hadis deosebit de important, relatat de Abu
Hurayrah: „Când fiul lui Adam moare, faptele sale
se întrerup, cu excepția a trei: o sadaqah jariyah (o pomană continuă), o
știință folositoare (‘ilm yu’ntafa‘u bihi) și un copil credincios care se roagă
pentru el.” (Muslim)
O sadaqah jariyah este o
pomană ale cărei beneficii nu se opresc repede (cum se întâmplă, de exemplu, cu
o masă oferită unui sărac). Ea reprezintă o investiție pe termen lung în binele
comunității, dedicată lui Allah Preaînaltul: plantarea unui copac, construirea
unei fântâni, a unei școli sau a unui spital. De fiecare dată când oamenii
beneficiază de ele, cel care le-a inițiat primește răsplată.
Cea de-a doua faptă, ‘ilm
yu’ntafa‘u bihi (știința folositoare), se manifestă atunci când înveți pe
cineva un lucru bun, oricât de mărunt. De exemplu, dacă înveți un copil să
spună Bismillah, de fiecare dată când el va rosti aceste cuvinte de-a
lungul vieții sale, vei primi o fapta bună în registrul tău, fără ca răsplata
lui să fie diminuată. Aceasta se transmite din generație în generație.
Dacă mergem pe firul istoriei,
unde se află izvorul tuturor acestor învățături curate? Desigur, la profetul
Muhammed ﷺ. El este numit Sahib al-khayrati wal-hasanat
– adică izvorul faptelor bune și al comportamentului ales.
Așadar, fiecare dintre noi face
parte dintr-un lanț imens de cunoaștere: am învățat de la un profesor, care la
rândul lui a învățat de la altul, mergând înapoi în timp până la Companionii
Profetului și la Trimisul lui Allah (ﷺ).
Din acest motiv, ascunderea
cunoașterii pe calea lui Allah subhanahu wa taala este un păcat grav, fiind
considerată haram. Dacă cineva vine și te întreabă cum se citește un verset din
Coran sau îți cere un sfat religios, iar tu îl gonești din nepăsare, nu doar că
pierzi ocazia de a câștiga o răsplată perpetuă, dar comiți și un păcat. Oamenii
care dețin cunoaștere au o responsabilitate uriașă în fața lui Allah
Preaînaltul de a nu ține adevărul doar pentru ei.
Semnificația
termenilor „umină și întunericuri”
„Și i-am dat
lui lumină”: Aceasta reprezintă hidaya
(călăuzirea), darul divin prin care omul poate distinge clar binele de rău.
„Și umblă
printre oameni”: Înseamnă că cel credincios nu
se izolează, ci trăiește activ în societate, punând în practică învățăturile
primite.
„Cel care se
află în întunericuri, de unde nu poate ieși”: Allah subhanahu wa taala folosește cuvântul
„întuneric” la plural (dhulumat - întunericuri), la fel ca în versetele
care descriu adâncurile oceanelor. Acest lucru ne arată că rătăcirea are mai
multe straturi și etape (opac, semi-opac etc.). De asemenea, poate fi vorba
despre forme diferite de întuneric: spiritual, intelectual sau comportamental.
Când ne gândim la întuneric,
cel mai grav nu este doar lipsa unei surse exterioare de lumină, ci lipsa
capacității interioare de a vedea. Astăzi, lumina există din abundență prin
Coran, prin islam și prin viața profetului Muhammed ﷺ.
Însă, pentru a profita de ea, omul are nevoie de ochi curați cu care să vadă,
de o inimă trează cu care să simtă și de o minte dornică să gândească.
Dacă te afli într-un întuneric
fizic complet, te poți orienta totuși prin simțul tactil: atingi un perete și,
dacă este o cameră cunoscută, recunoști imediat unde este ușa sau fereastra.
Însă în întunericul spiritual, fără călăuzirea lui Allah subhanahu wa taala,
omul este complet neajutorat și bâjbâie fără nicio direcție.
„Aşa li s-a împodobit...” - Faptul că Allah Preaînaltul îi lasă pe cei
necredincioși în viață, permițându-le să își împlinească dorințele lumești,
este o dovadă a înțelepciunii Sale divine. Prin această coexistență a binelui
și a răului, pământul devine un loc al testării. Dacă Allah subhanahu wa taala
ar fi vrut, ar fi putut face ca pe pământ să existe doar oameni credincioși sau
să transforme această lume direct în Rai. Însă Allah Preaînaltul ne-a trimis pe
pământ pentru a ne testa: să vedem binele, să luăm aminte și să îl urmăm; să
vedem răul, să îl recunoaștem și să ne îndepărtăm de el.
Această „împodobire” a vieții
pământești îi face pe cei necredincioși să rămână blocați în propriile
întunericuri. Ei își spun adesea: „Uite, viața îmi merge bine și fără să mă
rog” sau „De ce să țin post? Sunt atâția care nu o fac și nu pățesc
nimic”. Însă nicio faptă nu rămâne nescrisă sau nevăzută de Allah subhanahu wa taala.
Noi nu ne rugăm pentru a mări
stăpânirea sau măreția lui Allah subhanahu wa taala – căci El este Absolut și
nu are nevoie de nimic –, ci ne rugăm pentru noi înșine, pentru a ne îndeplini
scopul pentru care am fost creați. Cât despre post, mulți oameni din ziua de
astăzi caută doar beneficiile medicale (cum ar fi regenerarea celulară), însă
adevăratul credincios postește din supunere și dragoste față de Creatorul său.
Dacă ții post doar pentru
sănătate, acesta nu mai este post, ci devine o simplă dietă. În acel moment,
intenția ta clară este orientată către slăbit sau către alte beneficii ale
organismului, nu către Allah Preaînaltul. Când este întrebat de ce ține post
sau de ce se roagă, adevăratul credincios spune: „Eu țin post pentru că
Allah Preaînaltul mi-a poruncit, mă rog pentru că Allah subhanahu wa taala mi-a
poruncit și fac fapte bune din același motiv.” Acesta este primul și cel
mai important lucru: supunerea totală față de porunca divină.
Faptul că medicina modernă
descoperă astăzi avantaje uimitoare în actele noastre de adorare reprezintă o
cu totul altă discuție. De exemplu, s-a demonstrat științific că în timpul
rugăciunii, atunci când capul atinge pământul în poziția de prosternare (sujud),
are loc o descărcare a energiilor negative din corp. De asemenea, atunci când
facem ritualul de purificare (wudu) și tragem apă pe nas, acest gest
curăță căile respiratorii și reduce riscul de sinuzită.
Toate aceste descoperiri
medicale sunt minunate, însă ele rămân doar chestiuni secundare. Sunt, ca să
spunem așa, un bonus oferit de Allah pentru corpul nostru. Iar regula este
simplă: dacă nu există rugăciune și intenție curată pentru Allah Preaînaltul,
nu există nici bonus! De aceea, trebuie să avem mare grijă de modul în care ne
îndeplinim toate actele de adorare, păstrându-le intenția curată doar pentru
Allah subhanahu wa taala.
Exegeza Coranului - profesor Demirel Gemaledin
Comentarii
Trimiteți un comentariu