Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, cel care a fost trimis ca o îndurare pentru întreaga omenire, asupra companionilor săi și a tuturor celor care merg pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
أَفَغَيْرَ اللَّهِ أَبْتَغِي حَكَمًا وَهُوَ
الَّذِي أَنْزَلَ إِلَيْكُمُ الْكِتَابَ مُفَصَّلًا ۚ وَالَّذِينَ آتَيْنَاهُمُ
الْكِتَابَ يَعْلَمُونَ أَنَّهُ مُنَزَّلٌ مِنْ رَبِّكَ بِالْحَقِّ ۖ فَلَا
تَكُونَنَّ مِنَ الْمُمْتَرِينَ
114. [Voiţi voi] să caut eu un alt judecător în afara lui Allah,
când El este Cel care v-a trimis vouă Cartea lămurită? Aceia cărora le-am dat
Noi Cartea ştiu că ea este pogorâtă de la Domnul tău cu Adevărul. Nu fi,
aşadar, dintre aceia care se îndoiesc!
Allah Preaînaltul ne atrage retoric atenția în acest
verset că, după toate acele enumerări ale minunilor pe care ni le-a arătat în
versetele anterioare, este de neconceput să luăm drept divinitate pe altcineva
în afara de El Preaînaltul.
Expresia „[Voiţi voi] să caut eu un alt judecător
în afara lui Allah” are la bază un context istoric precis. La profetul
Muhammed ﷺ au venit quraișiții necredincioși și i-au
făcut diferite oferte. Deoarece profetul Muhammed ﷺ
avea o reputație deosebită de judecător înțelept, quraișiții, iar o dată chiar
și cei din Banu Israil (fiii lui Israel), i-au cerut să judece după cum doreau
ei, și nu după Coran. Profetul ﷺ a acceptat atunci să
judece după cartea lor, Tora, însă ei au refuzat până la urmă și această
variantă. Acest verset vine să răspundă unor asemenea propuneri, arătând că
profetul Muhammed ﷺ nu
ar accepta pe altcineva ca judecător în
afară de Allah subhanahu wa taala, când El Preaînaltul a coborât o Carte
lămurită.
Termenul „mufasala” (lămurită) provine de la
cuvântul „fasala” / „yufasilu”, care înseamnă a explica, a lămuri, a
lăsa toate lucrurile clare și a face pe cineva să înțeleagă o temă de la cap la
coadă. Acesta este adevărul despre mesajul divin: în Coran nu există verset
greu de înțeles sau tălmăcit în așa fel încât nimeni să nu îl poată pricepe.
Allah Preaînaltul a trimis Coranul pentru a fi înțeles și pus în practică; El ﷻ nu a trimis coduri secrete sau taine
accesibile doar unui grup restrâns de oameni.
Aceasta este una dintre particularitățile Coranului și ale islamului: textul poate fi
înțeles de oricine dorește acest lucru. Cine vrea să afle ce transmite un
verset, deschide Coranul, citește traducerea, studiază explicațiile savanților
și ceea ce a spus profetul Muhammed ﷺ.
În islam nu există ideea că un adevăr rămâne ascuns sau că o taină este
deslușită doar anumitor persoane, motiv pentru care Allah subhanahu wa taala
folosește expresia „Anzala ileikum” (v-a trimis vouă) o Carte lămurită.
De asemenea, „fasala” / „yufasilu” mai înseamnă
și „a împărți” sau „a separa”. Această Carte (Coranul) a venit într-adevăr să
separe minciuna de adevăr și dreptatea de nedreptate.
„Aceia cărora le-am dat Noi Cartea” - se referă la scripturile trimise înaintea
Coranului, adică Tawrat (Tora), Injil (Evanghelia) și Psalmii lui Dawud (David)
- pacea lui Allah fie asupra lor. Aceștia (iudeii și creștinii) știu prea bine
că el, Coranul, este o carte de la Domnul tău, adică de la Allah subhanahu wa
taala, trimisă cu Adevărul (Al-Haqq). Al-Haqq desemnează adesea
Coranul însuși, cel care face diferența clară între realitate și minciună.
Versetul se încheie ferm: „Nu fi, Profetule, aşadar, dintre aceia care se
îndoiesc!”.
Motivul de revelare al acestui verset este legat de momentul în care politeiștii din tribul Quraiș din Mecca au venit la profetul Muhammed ﷺ și i-au propus să numească un arbitru independent care să judece litigiul dintre el ﷺ și ei. Ei doreau ca Profetul ﷺ să fie doar o parte judecată, însă Allah Preaînaltul a coborât acest verset pentru a arăta că, din moment ce scripturile anterioare confirmă deja acest Adevăr, nicio altă judecată omenească nu își mai are rostul.
Când Allah subhanahu wa taala îi spune profetului
Muhammed ﷺ să nu se îndoiască, acest lucru nu
înseamnă că Profetul ﷺ avea îndoieli.
Oamenii, în general, pot avea ezitări și trebuie să caute adevărul pentru a le
risipi.
În jurisprudența islamică există o regulă clară: „Îndoiala
nu schimbă certitudinea”. De exemplu, dacă o persoană are certitudinea că a
făcut abluțiunea, dar se întreabă dacă nu cumva a stricat-o, abluțiunea rămâne
valabilă, deoarece bănuiala măruntă nu poate anula o certitudine. La fel și în
timpul rugăciunii: dacă ești sigur că ai făcut trei rekat, dar te îndoiești de
a patra, ești dator să împlinești și acea a patra unitate de rugăciune, iar la
final să faci sajda tisaeu, adică prosternarea de omitere (uitare) pentru
ca rugăciunea să fie completă.
Profetul Muhammed ﷺ
sau profeții (as), în general, nu s-au îndoit niciodată de existența, de
puterea sau de creația lui Allah subhanahu wa taala. Un exemplu grăitor în
acest sens este cel al profetului Musa (as) - Moise, care i-a cerut lui Allah
Preaînaltul: „Doamne, arată-Te mie ca să Te văd!” (Surat Al-A'raf, 143).
Într-un context similar, profetul Ibrahim (as) - Avraam a fost întrebat de
Allah subhanahu wa taala dacă nu crede când a cerut să vadă cum sunt înviați
morții, iar el a răspuns: „Ba da, însă o cer pentru ca inima mea să se
liniștească!” (Surat Al-Baqarah, 260).
Există o mare diferență între lipsa credinței și
dorința de a dobândi o liniște deplină a sufletului. Oamenii cred în existența
lui Allah subhanahu wa taala, dar uneori simt nevoia unui semn suplimentar
pentru a fi siguri că alegerile lor sunt bune. Deși minunile spectaculoase
cerute cu insistență nu se petrec la comandă, noi trecem zilnic pe lângă
nenumărate minuni fără a le observa. Faptul că te trezești a doua zi dimineață,
că respiri și poți rosti Bismillah, Allahu Akbar și dua de
dimineață este o minune în sine, oferită de Allah Preaînaltul, pe care mulți
dintre noi o desconsideră din cauza grijilor cotidiene.
Acea dorință exprimată de profetul Musa (as) nu provenea dintr-o lipsă de credință, ci dintr-o aspirație profundă de a vedea măreția divină pentru liniștirea sufletului său. Profetul Muhammed ﷺ nu a avut absolut nicio îndoială, deoarece Allah subhanahu wa taala a știut întotdeauna pe cine să aleagă drept profet și cui să îi încredințeze responsabilitatea uriașă a mesajului divin.
وَتَمَّتْ كَلِمَتُ رَبِّكَ صِدْقًا وَعَدْلًا
ۚ لَا مُبَدِّلَ لِكَلِمَاتِهِ ۚ وَهُوَ السَّمِيعُ الْعَلِيمُ
115. Cuvântul Domnului tău a fost plin de adevăr şi dreptate. Nu
este nimeni care să schimbe cuvintele Sale, iar El este Cel care Aude Totul
[şi] Atoateştiutor [As-Sami', Al-Alim]!
Allah subhanahu wa taala ne vorbește despre
Coran, arătând că s-a întregit prin dreptate și adevăr și că nimeni nu poate
schimba cuvântul Său. Pe de o parte, Allah subhanahu wa taala a făcut ca
această carte, Coranul, să rămână eternă până în Ziua de Apoi. Pe de altă
parte, El Preaînaltul a făcut-o aplicabilă indiferent de timp sau loc. Oricine,
oriunde și oricând dorește să pună în practică islamul va putea face acest
lucru în orice punct din acest univers.
Prin „cuvântul Său” se poate înțelege și
destinul pe care Allah subhanahu wa taala l-a scris pentru fiecare dintre noi.
Oricine își poate schimba destinul prin dua.
În acest sens, profetul Muhammed ﷺ ne-a lăsat o dua foarte frumoasă prin care îi cerem lui Allah subhanahu wa taala să ne păzească de răul destinului scris și să fie blând cu noi atunci când acesta se împlinește. „O, Allah, eu nu-ți cer să-mi schimbi destinul, ci să fii blând atunci când mi-l trimiți.”
Ca exemplu, dacă privim boala sau un
accident, intervenția divină poate face ca încercarea să fie mai ușoară dacă te
rogi la Allah subhanahu wa taala. Una este să fii lovit grav de un tren și cu
totul alta este să fii doar atins ușor de o bicicletă. Așadar, atunci când îi
cerem lui Allah subhanahu wa taala, este bine să îi cerem blândețea atunci când ne trimite destinul.
Transcriere audio non-textualăCamelia Hejou
Comentarii
Trimiteți un comentariu