Bismillahir
Rahmanir Rahim!
Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, cel care a fost trimis ca o îndurare pentru întreaga omenire, asupra companionilor săi și a tuturor celor care merg pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
فَلَمَّا جَنَّ عَلَيْهِ
اللَّيْلُ رَأَىٰ كَوْكَبًا ۖ قَالَ هَٰذَا رَبِّي ۖ فَلَمَّا أَفَلَ قَالَ لَا
أُحِبُّ الْآفِلِينَ
76. Când
noaptea l-a acoperit, a văzut el o planetă şi a zis: "Acesta este Domnul
meu!" Şi când ea a asfinţit, a zis el: "Eu nu-i iubesc pe cei care
apun!"
Ce frumos
descrie Allah Preaînaltul acest moment: „noaptea l-a acoperit”,
semn că soarele apusese deja. Ibrahim (as) a zărit atunci o planetă — se spune
că ar fi fost Venus sau Jupiter, deoarece acestea sunt cele mai strălucitoare
corpuri cerești vizibile cu ochiul liber în anumite nopți din an. Văzând-o,
Ibrahim (as) a exclamat: „Acesta este Domnul meu!”, sugerând că o
stea atât de strălucitoare ar putea fi divinitatea căreia ar trebui să i se
închine.
În
realitate, el își conducea neamul printr-un proces de judecată, ajutându-i să
priceapă că practica lor nu este corectă. În clipa în care planeta a asfințit,
Ibrahim (as) a concluzionat: „Eu nu-i iubesc pe cei care apun!”. El
a punctat astfel un atribut esențial pe care trebuie să îl aibă o divinitate:
statornicia. O divinitate adevărată nu trebuie să dispară sau să piară; trebuie
să existe Cineva care să fie mereu prezent, dincolo de apusul soarelui.
فَلَمَّا رَأَى
الْقَمَرَ بَازِغًا قَالَ هَٰذَا رَبِّي ۖ فَلَمَّا أَفَلَ قَالَ لَئِنْ لَمْ
يَهْدِنِي رَبِّي لَأَكُونَنَّ مِنَ الْقَوْمِ الضَّالِّينَ
77. Şi când a văzut el Luna răsărind, a zis: "Acesta este Domnul meu!". Dar când a apus, a zis el: "Dacă Domnul meu nu mă călăuzeşte, voi fi din neamul celor rătăciţi!".
Când a văzut Luna,
Ibrahim (as) le-a zis: „Uitați, Luna este mai mare; ea ar trebui să fie domnul
nostru și la ea ar trebui să ne rugăm”. Însă, când Luna a apus, el a spus:
„Dacă Domnul meu nu mă călăuzește, voi fi din neamul celor rătăciți”.
Acest verset, pe lângă
faptul că ne arată din nou cum îi conduce Ibrahim pe calea logicii pentru a-L
găsi pe Creatorul său, introduce un element esențial în această ecuație: nu
intelectul singur te duce către călăuzire și credință. Nu este obligatoriu să
înțelegi toate sistemele universului pentru a ajunge să crezi – de pildă, să
studiezi astronomia, să înveți mecanismele cerești și abia apoi să devii
credincios.
Dacă Allah Preaînaltul
nu ne călăuzește, deși ecuația mentală, logica și filozofia au un rol major,
„click-ul” final nu se produce acolo, ci stă doar în mâna lui Allah
Preaînaltul. De aceea, credința poate fi deținută și de cel mai neînvățat om;
Allah Preaînaltul i-o dăruiește chiar dacă acesta nu știe să scrie sau să
citească, făcând lucrurile clare și simplu de înțeles pentru el. În schimb,
pentru alții, deși au studiat mult, acest „click” nu a venit. Această scânteie
este Hidaya – călăuzirea și binecuvântarea pe care Allah Preaînaltul o
dăruiește cui dorește, când dorește și cum dorește. Poate cineva să intervină
în acest proces? Nu.
De aceea, întâi vine
Revelația și apoi intelectul, iar intelectul nu va depăși niciodată Revelația.
Ali (Allah să fie
mulțumit de el!) a spus: „Dacă religia ar fi fost după opinie (logică umană),
atunci partea de jos a încălțămintei (khuff) ar fi fost mai demnă de a fi
ștearsă decât partea de sus, însă l-am văzut pe Profetul Muhammed ﷺ ștergând peste partea de sus a
încălțămintei sale.”
Logic, încălțămintea se
murdărește pe talpă, deci ar trebui ștearsă dedesubt, nu deasupra. Însă în
actele de adorare ('ibadah), intelectul urmează Revelației. Rugăciunea, postul,
pelerinajul – toate trebuie împlinite așa cum au fost revelate, nu după cum ni
s-ar părea nouă că este mai bine, mai mult sau mai puțin. Islamul este așa cum
a fost revelat de Allah Preaînaltul, nu după cum ne dictează propria minte.
Aici trebuie să
înțelegem ce avem voie să alegem și ce nu. De exemplu, este normal să alegi cu
ce te îmbraci, însă îmbrăcămintea aleasă trebuie să corespundă anumitor
condiții stabilite de legea divină: să nu fie transparentă, să nu fie ceva
ieșit din comun sau ostentativ, ș.a.m.d.
فَلَمَّا رَأَى
الشَّمْسَ بَازِغَةً قَالَ هَٰذَا رَبِّي هَٰذَا أَكْبَرُ ۖ فَلَمَّا أَفَلَتْ
قَالَ يَا قَوْمِ إِنِّي بَرِيءٌ مِمَّا تُشْرِكُونَ
78. Şi când a zărit el Soarele răsărind, a zis: "Acesta este Domnul meu! Acesta este mai mare!" Apoi, când a asfinţit, a zis el: "O, neam al meu! Eu sunt nevinovat pentru tot ceea ce voi îi asociaţi [lui Allah]!
Când a
văzut Soarele, Ibrahim (as) a spus că acesta este și mai mare decât Luna și că
lui ar trebui să i se închine. Menționând răsăritul și apusul soarelui, el a
închis acest ciclu al logicii prin care a dorit să își facă neamul să înțeleagă
că tot ceea ce adoră ei, făcându-i asociați lui Allah Preaînaltul, este o mare
rătăcire. Acei idoli nu aud, nu văd și nu sunt de folos: dacă te rogi la ei, nu
îți aduc niciun bine, iar dacă nu te rogi, nu îți pot face niciun rău.
În
momentul în care exclamă: „O, neam al meu!”, Ibrahim (as) se
introduce din nou în acea comunitate pentru a-și sublinia apartenența și pentru
a le vorbi direct, de la egal la egal. Mesajul său era clar: „V-am arătat prin
logică faptul că nici planeta, nici Luna și nici Soarele nu pot fi Dumnezeu; așadar,
cine altcineva poate fi în afară de Allah Preaînaltul, Cel care mi-a trimis
acest mesaj?”.
Declarându-se
apoi nevinovat pentru ceea ce ei îi asociază lui Allah Preaînaltul, el s-a
debarasat definitiv, din punct de vedere al credinței, de tot ceea ce venerau
oamenii din neamul său și tatăl său, ’Azar.
Comentarii
Trimiteți un comentariu