Bismillahir Rahmanir Rahim!
Pacea și binecuvântarea lui Allah fie
asupra profetului Muhammed, cel care a fost trimis ca o îndurare pentru
întreaga omenire, asupra companionilor săi și a tuturor celor care merg pe
drumul acestora până în Ziua de Apoi!
فَلَوْلَا إِذْ جَاءَهُمْ بَأْسُنَا
تَضَرَّعُوا وَلَٰكِنْ قَسَتْ قُلُوبُهُمْ وَزَيَّنَ لَهُمُ الشَّيْطَانُ مَا
كَانُوا يَعْمَلُونَ
43. Şi de s-ar fi rugat ei, când i-a ajuns asprimea Noastră! Însă inimile lor s-au împietrit şi Şeitan le-a împodobit ceea ce făceau ei.
Aceasta
este, de cele mai multe ori, imaginea clară a omului care trece prin viață. Ar
fi minunat dacă omul s-ar căi înainte de moarte, dacă ar împlini rugăciunea cu
sinceritate, regularitate și statornicie, adorându-L pe Allah înainte de
sosirea Ceasului. Din păcate, de multe ori, acest lucru nu se întâmplă, iar expresia
”asprimea Noastră” din verset se referă la forma încercărilor grele sau a
morții.
Când
Allah ﷻ spune
că o inimă a devenit dură, înseamnă oare că acel om a devenit nemilos? Profetul
Muhammed ﷺ
ne explică procesul prin care inima se împietrește: atunci când omul comite un
păcat, pe inima sa se pune un punct negru. Dacă nu se căiește și continuă să
păcătuiască, aceste puncte se înmulțesc până când inima este acoperită de
„rugină”. O inimă dură este aceea care, atunci când Îl pomenește pe Allah, nu
mai simte nimic. Dacă vede un semn sau un verset divin, nu-i mai acordă
importanță; ceea ce înainte îl făcea să plângă, acum nu-l mai mișcă. Omul
ajunge să dea un fel de „scroll” prin versetele Coranului, trecând rapid la
următorul fără ca sufletul să-i fie atins de semnificația lor.
Aceasta
este inima dură și nimeni nu o poate diagnostica mai bine decât propria
conștiință. Nu putem măsura grosimea „ruginii” sau a punctelor negre de pe
inimile altora, dar noi înșine știm cel mai bine ce purtăm în piept. Acolo
trebuie să lucrăm: să șlefuim, să ștergem, să ne căim și să „parfumăm” inima.
Dacă ai o batistă murdară și o parfumezi, ea va mirosi frumos pentru o clipă,
dar va rămâne tot murdară.
Inima
se spală prin Istighfar (cererea de iertare), se „calcă” prin
împlinirea actelor de adorare și se parfumează prin Zikr (pomenirea
lui Allah), prin citirea Coranului și prin aducerea aminte de Allah Subhanahu
wa Ta'ala. Doar așa vom ajunge să avem o inimă vie, care tresare la auzul
numelui Său. Ne amintim hadisul despre cei șapte care vor sta la umbra Tronului
lui Allah în Ziua Judecății, când nu va exista nicio altă umbră; printre
aceștia se află și „cel care L-a pomenit pe Allah în singurătate și i s-au
umplut ochii de lacrimi”.
Atunci
când Șeitan vede o inimă dură, știe că mai are foarte puțin de lucru. El
profită imediat și transformă totul, deoarece omul îi dă ascultare. Nu ar
trebui însă să dăm vina doar pe Șeitan, deoarece, în final, alegerile ne
aparțin. Fiecare își expune „marfa”, dar nimeni nu te obligă să cumperi; tu
alegi ce alegi. Știi că o cale duce la mulțumirea lui Allah ﷻ, iar
cealaltă la mulțumirea lui Șeitan. După ce păcătuim, obișnuim să spunem: „Dacă
nu era Șeitan, nu făceam asta”, și îl blestemăm. Dar de ce i-ai dat ascultare?
Cine
este vinovat: Șeitan sau omul? Omul, bineînțeles. Chiar dacă alți oameni ne
influențează negativ, nu avem nicio scuză, deoarece am fost înzestrați cu
rațiune. Omul trebuie să caute compania celor care îl trag către bine și către
Allah.
فَلَمَّا نَسُوا مَا ذُكِّرُوا بِهِ
فَتَحْنَا عَلَيْهِمْ أَبْوَابَ كُلِّ شَيْءٍ حَتَّىٰ إِذَا فَرِحُوا بِمَا
أُوتُوا أَخَذْنَاهُمْ بَغْتَةً فَإِذَا هُمْ مُبْلِسُونَ
44. Când au uitat ei ceea ce li s-a amintit,
Noi le-am deschis lor porţile tuturor lucrurilor. Iar când se bucurau ei de
ceea ce li s-a dat, i-am apucat Noi deodată şi iată-i pe ei deznădăjduiţi.
„Ceea
ce li s-a amintit” se referă la mesajele și avertismentele transmise de
Profeți (pacea lui Allah fie asupra lor!) despre soarta nefastă a neamurilor de
dinaintea lor, sau la povețele și îndemnurile pe care acești Profeți le-au
oferit. Ei au ales, însă, să ignore sau să uite aceste învățături.
În
consecință, Allah ﷻ spune: „Noi
le-am deschis lor porțile tuturor lucrurilor”. Acest
fenomen se repetă adesea: atunci când oamenii întorc spatele credinței, primesc
uneori totul la discreție în această lume. Au libertatea deplină să aleagă
orice cale doresc, bucurându-se de bogății și de plăceri.
„Iar
când se bucurau ei de ceea ce li s-a dat, i-am apucat Noi deodată şi iată-i pe
ei deznădăjduiţi.” Este firesc ca oamenii să se bucure atunci când
primesc binecuvântări de la Allah Preaînaltul. Însă, cum ar trebui să procedeze
un credincios adevărat? El se bucură, dar, în același timp, Îi mulțumește lui
Allah Subhanahu wa Ta'ala pentru tot ceea ce primește, fie că este de bine sau
de rău spunând: „Elhamdulillah” (Slavă lui Allah).
Profetul
Muhammed ﷺ
a spus: „Ce minunată este starea credinciosului! Dacă i se
întâmplă ceva bun, el mulțumește și primește răsplată; dacă îl lovește o
nenorocire, el rabdă, Îi mulțumește lui Allah și așteaptă răsplata în Ziua de
Apoi, primind și pentru aceasta răsplată.”
Din păcate, acele popoare, atunci când au primit abundența, nu și-au îndeplinit promisiunile făcute lui Allah, ba chiar L-au uitat complet. Astfel, când a venit pedeapsa divină (așa cum am amintit în cazul popoarelor lui Ibrahim, Noe sau Salih – pacea lui Allah fie asupra lor!), au rămas deznădăjduiți. S-au întrebat: „Oare de ce s-a întâmplat așa?”. Răspunsul este simplu: pentru că întreaga comunitate, sau marea ei majoritate, a refuzat să se căiască și să regrete păcatele comise.
Exegeza Coranului
Profesor Demirel Gemaledin
Comentarii
Trimiteți un comentariu