Bismillahir Rahmanir Rahim!
Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, cel care a fost trimis ca o îndurare pentru întreaga omenire, asupra companionilor săi și a tuturor celor care merg pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
وَهُمْ
يَنْهَوْنَ عَنْهُ وَيَنْأَوْنَ عَنْهُ ۖ وَإِنْ يُهْلِكُونَ إِلَّا أَنْفُسَهُمْ
وَمَا يَشْعُرُونَ
26. Şi ei îi opresc [pe oameni] de la
aceasta şi se îndepărtează şi ei înşişi de la aceasta. Dar ei nu se fac să
piară decât pe ei înşişi, fără ca să-şi dea seama.
Acest verset descrie eforturile necredincioșilor din tribul Quraiș de a împiedica răspândirea islamului. Ei nu doar că refuzau să asculte Coranul, dar depuneau eforturi active pentru a-i opri și pe alții să o facă. Deoarece Mecca era un centru cultural și de pelerinaj, quraișiții îi întâmpinau pe vizitatori cu avertismente: „Aveți grijă, există un om numit Muhammed care pretinde că este Trimisul lui Allah. El recită dintr-o carte care te vrăjește; dacă îl ascultați, veți cădea pradă magiei lui.”
Un exemplu elocvent este cel al
unui mare poet (Tufayl ibn Amr) care a venit la Mecca. Quraișiții l-au sfătuit
să-și astupe urechile cu bumbac pentru a nu fi „vrăjit” de cuvintele Profetului
(pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa). Totuși, pe drum, poetul a
avut o clipă de reflecție: „Cum pot eu, un om cu onoare și o minte ageră, un
cunoscător al cuvintelor, să mă las condus de fricile altora?”. Și-a scos
„dopurile” din urechi și s-a dus să asculte Coranul direct de la Profet ﷺ. Efectul a fost instantaneu. Când s-a
întors la quraișiți, aceștia au observat imediat: „S-a întors cu o altă față
decât cea cu care a plecat”. El le-a spus: „Ceea ce am auzit nu
este grai de om și nici poezie; este ceva ce tinde spre înălțimi și nimic nu îl
poate depăși.” El a recunoscut imediat originea divină a mesajului. Mai
târziu a îmbrățișat islamul.
Pentru a
înțelege impactul Coranului, trebuie să știm ce însemna literatura în acea perioadă.
Cel mai mare „Premiu Nobel” al vremii era onoarea ca poemul să fie scris cu
litere de aur și să fie atârnat de pereții Kaabei. Aceste poeme celebre sunt
cunoscute sub numele de Al-Mu'allaqat („Cele Atârnate”).
Poeții vremii, precum cel din exemplul nostru, erau maeștri ai limbii arabe clasice — o limbă de o profunzime și o complexitate mult superioară dialectelor vorbite astăzi. Acești experți au fost primii care au înțeles inimitabilitatea Coranului. Ei au realizat că structura, ritmul și profunzimea versetelor coranice nu puteau fi opera unui om, ci aveau origine divină.
Allah Preaînaltul ne spune că,
prin încercarea lor de a bloca adevărul, acești oameni nu fac decât să se
distrugă pe ei înșiși din punct de vedere spiritual. Deși cred că dețin
controlul și că protejează tradițiile, ei își pierd propriul suflet fără să
conștientizeze acest lucru.
وَلَوْ
تَرَىٰ إِذْ وُقِفُوا عَلَى النَّارِ فَقَالُوا يَا لَيْتَنَا نُرَدُّ وَلَا
نُكَذِّبَ بِآيَاتِ رَبِّنَا وَنَكُونَ مِنَ الْمُؤْمِنِينَ
27. Şi de i-ai vedea stând la marginea
Focului, zicând: “O, de ne-am întoarce noi [la viaţă], n-am mai socoti semnele
Domnului nostru mincinoase şi am fi în rândul celor credincioşi!”.
Această ipostază ne arată
disperarea celor care, abia în fața Focului, conștientizează realitatea pe care
au negat-o pe pământ. Dorința lor — „O, de
ne-am întoarce noi [la viaţă]” — nu este o dovadă de credință
autentică, ci este reacția instinctivă a omului care vede pedeapsa cu ochii
săi.
Mesajul profund de
aici este că acești oameni vor să se întoarcă la viață doar pentru a „corecta”
rezultatul, nu pentru că inima lor s-a schimbat. Ori de câte ori s-ar întoarce
la viață, ei nu ar ajunge să creadă cu adevărat. Aceasta deoarece negarea lor
nu a venit din lipsă de dovezi (căci au avut Coranul și semnele Profetului ﷺ), ci dintr-o alegere interioară de a respinge adevărul. Odată
ce spaima de moment ar trece, ei s-ar întoarce la vechile lor obiceiuri,
dovedind că minciuna a devenit parte din natura lor.
Exegeza Coranului Profesor Demirel Gemaledin
Transcriere audio non-textualăCamelia Hejou
Comentarii
Trimiteți un comentariu