Pacea și binecuvântarea lui Allah fie
asupra profetului Muhammed, cel care a fost trimis ca o îndurare pentru
întreaga omenire, asupra companionilor săi și a tuturor celor care merg pe
drumul acestora până în Ziua de Apoi!
الَّذِينَ
آتَيْنَاهُمُ الْكِتَابَ يَعْرِفُونَهُ كَمَا يَعْرِفُونَ أَبْنَاءَهُمُ ۘ
الَّذِينَ خَسِرُوا أَنْفُسَهُمْ فَهُمْ لَا يُؤْمِنُونَ
20. Cei cărora le-am dăruit Cartea îl
cunosc [pe Muhammed], întocmai cum îi cunosc pe copiii lor, însă aceia care
şi-au pierdut sufletele [sunt] aceia care nu cred.
Acest verset subliniază certitudinea
cu care profetul Muhammed ﷺ era recunoscut de către contemporanii săi, în special de către
„Oamenii Cărții”.
Profetul Muhammed ﷺ era cunoscut de învățații vremii respective deoarece venirea sa
fusese anunțată. Ultimul profet trimis înaintea sa, Iisus (Pacea lui Allah fie
asupra sa!), vorbise clar despre venirea sa, indicând semnele și locul în care
acesta se va naște. Atât comunitățile iudaice, cât și cele creștine, se aflau
într-o stare de așteptare a ultimului Trimis.
Comparația utilizată
de Allah Preaînaltul — aceea de a-l cunoaște „precum își cunosc copiii” — este de o profunzime aparte. Nu există părinte care să nu își poată recunoaște
propriul copil dintr-o mulțime, fără nicio urmă de îndoială. Această metaforă
indică faptul că semnele profeției lui Muhammed ﷺ erau atât de clare în
scripturile vechi, încât identificarea lui era instantanee și incontestabilă
pentru cei care cunoșteau Cartea.
Arta citirii urmelor la beduini:
În contextul cultural
al vremii, viața aspră de beduin îi învățase pe oameni să interpreteze cu o
precizie uimitoare semnele naturii, în special urmele de pași. Un beduin
experimentat putea privi urmele lăsate în nisip și putea spune dacă trecuse o
cămilă tânără sau adultă, dacă era încărcată sau nu, și chiar cu cât timp în
urmă trecuse.
Un exemplu celebru în
acest sens este legat de Abu Bakr as-Siddiq (Allah să fie mulțumit de el!),
care era renumit pentru măiestria sa în descifrarea urmelor (fizionomia
urmelor). Se povestește că, într-o ocazie, acesta a văzut picioarele a doi
însoțitori care dormeau cu fețele acoperite. Doar privindu-le tălpile, el a
putut confirma legătura de rudenie dintre ei, afirmând cu certitudine că acele
picioare aparțin unor persoane care au aceeași descendență (că un set de
picioare provine din celălalt, indicând relația tată-fiu).
Această capacitate extraordinară de observație a oamenilor din acea vreme întărește ideea versetului: dacă ei puteau identifica genealogii doar după forma picioarelor, cu atât mai mult ar fi trebuit să recunoască adevărul profeției prin semnele evidente trimise de Allah Preaînaltul. Totuși, în ciuda acestor dovezi clare, cei care „și-au pierdut sufletele” au ales necredința din pricina mândriei sau a încăpățânării.
وَمَنْ أَظْلَمُ مِمَّنِ افْتَرَىٰ عَلَى اللَّهِ كَذِبًا أَوْ كَذَّبَ بِآيَاتِهِ ۗ إِنَّهُ لَا يُفْلِحُ الظَّالِمُونَ
21. Şi cine este mai nelegiuit decât
acela care născoceşte minciuni pe seama lui Allah sau socoteşte mincinoase
versetele Lui? Iar cei nelegiuiţi nu vor izbândi!
Acesta este un verset extrem de puternic, care începe
cu interogația retorică: „Și cine...”. Expresia „wa man azlamu” (وَمَنْ أَظْلَمُ) se traduce prin: „cine este mai nedrept?”
sau „cine poartă un păcat mai mare?”. Rădăcina cuvântului, „zalama”,
înseamnă a nedreptăți sau a depăși limitele, intrând în drepturile altora;
acest act se numește „zulm”. Întrebarea retorică ne indică faptul
că aici vorbim despre culmea nedreptății și a păcatului. Deși în limba română este
tradus „nelegiuit” (cel care nu respectă
nicio lege, care îi nedreptățește pe alții ), acesta parcă nu cuprinde întreaga
profunzime a termenului coranic „azlamu”.
Cuvântul „iftara” înseamnă a născoci,
însă termenul „iftira” are un sens mult mai profund în limba
arabă. Acesta se referă la situația în care cineva cunoaște adevărul, dar alege
să spună altceva. De cele mai multe ori, termenul este folosit în legătură cu
atacurile la adresa cinstei, onoarei și demnității unei persoane. Un exemplu
de „iftira” menționat în Coran este calomnia adusă Aișei
(Allah să fie mulțumit de ea!).
Tocmai din cauza gravității acestui act, el este pus
în contextul relației cu Divinitatea. Pentru a sublinia amploarea faptei, ar fi
fost suficient să se spună „Iftara 'ala Allah” (a născocit pe
seama lui Allah), însă versetul adaugă și cuvântul „kaziban” (minciună).
Această alăturare subliniază că acel om, deși conștient de adevăr, a ales să
mintă în mod deliberat despre Allah Preaînaltul.
Există două forme de a comite „iftira”:
- Cea mai gravă formă este atunci când omul recunoaște adevărul în inima
lui — este convins de autenticitatea credinței, a Profetului ﷺ și a religiei islam — dar refuză să o mărturisească.
- A doua formă, la fel de gravă, este atunci când omul știe clar ce este halal (permis)
și ce este haram (interzis), dar alege să le prezinte islamul
altora după poftele sau avantajele personale, susținând că un lucru
interzis poate totuși să fie permis
sau invers.
Născocirile sunt forme ireale ale realității. De
aceea, deși termenul „născocește” ar fi fost suficient, s-a adăugat și
„minciuni”, iar ulterior se repetă ideea prin faptul că acești oameni socotesc
„mincinoase” versetele lui Allah Preaînaltul.
Adevărul este un întreg. Dacă îl accept, trebuie să îl
accept în totalitate, nu doar părțile care îmi convin. Mesajul profetului
Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), islamul, este un
întreg. Coranul trebuie acceptat „din scoarță în scoarță”, iar religia de la „A
la Z”. Nu ne putem croi o religie pe măsura poftelor noastre; de exemplu, nu putem
omite o rugăciune din lene sau o zi de post pe motiv că „ne doare puțin capul”.
Cine acceptă islamul, îl acceptă ca pe un întreg. Dacă cineva nu îl acceptă
deloc, credința sa este sub semnul întrebării; însă dacă îl acceptă, dar
împlinește lucrurile doar pe jumătate (de exemplu, face doar trei rugăciuni în
loc de cinci, considerând că cinci sunt prea multe), comite un mare păcat și
își asumă consecințele acestuia.
Există oameni care recunosc natura divină a Coranului,
dar susțin că anumite versete nu se mai potrivesc cu epoca în care trăim și că
ar trebui eliminate. Alții vin cu idei proprii, susținând, de exemplu, că
rugăciunea adevărată nu este neapărat cea practicată de Profet ﷺ, ci este un sentiment interior pe care îl poți manifesta când
și cum vrei și este de ajuns. Însă nu este așa: rugăciunea trebuie să fie exact
așa cum a făcut-o profetul Muhammed ﷺ. Nimeni nu
are dreptul să reinterpreteze după bunul plac rugăciunea sau celelalte
obligații religioase.
Exegeza Coranului Profesor Demirel Gemaledin
Comentarii
Trimiteți un comentariu