Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed,
asupra companionilor săi și a tuturor celor care merg pe drumul acestora până
în Ziua de Apoi!
رَبَّنَا
إِنَّكَ مَنْ تُدْخِلِ النَّارَ فَقَدْ أَخْزَيْتَهُ ۖ وَمَا لِلظَّالِمِينَ مِنْ
أَنْصَارٍ
192.
"Doamne! Pe acela pe care îl faci să intre în Foc, Tu
îl acoperi de ruşine, iar pentru cei nelegiuiţi nu este cine să-i ajute!
Ca și în versetele
anterioare, Allah subhanahu wa taala împarte oamenii în două categorii ce vor
exista în Ziua de Apoi: oamenii care vor intra în Grădinile Paradisului și
oamenii ce nu vor mai ajunge să intre acolo, ci în Jahannam (iad). Când
vorbește despre acești oameni și despre destinația lor finală, Allah subhanahu
wa taala scoate în evidență gravitatea situației și îi atenționează în acest
sens pe cei păcătoși. Toți oamenii împlinesc diferite păcate și vor fi trași la
răspundere pentru ele, însă Allah subhanahu wa taala nu ne va cere socoteală
neapărat pentru împlinirea acestor păcate, ci ne va trage la răspundere pentru
că nu ne-am căit pentru ele. Doar Allah subhanahu wa taala hotărăște cine va
intra și cine nu va intra în Paradis.
„Tu îl acoperi de
ruşine” – înseamnă că va fi o
mare rușine pentru cei care vor ajunge să intre în focurile iadului. De ce este
acest lucru o rușine? Deoarece oamenilor li s-a oferit o viață întreagă pentru
a se căi și a-i cere iertare lui Allah subhanahu wa taala pentru păcatele
împlinite. Nu este o rușine faptul că într-un moment de slăbiciune ai păcătuit,
ci este o rușine faptul că, după ce ai conștientizat acel păcat, ai trăit o
viață întreagă fără să te căiești. Oamenii ajung uneori să se rușineze de
părinți, copii, rude, prieteni sau vecini, însă adevărata rușine ar trebui să
fie aceea față de Allah Preaînaltul, iar numeroase versete coranice vorbesc
despre acest lucru.
رَبَّنَا
إِنَّنَا سَمِعْنَا مُنَادِيًا
يُنَادِي لِلْإِيمَانِ أَنْ آمِنُوا بِرَبِّكُمْ فَآمَنَّا ۚ رَبَّنَا فَاغْفِرْ لَنَا ذُنُوبَنَا
وَكَفِّرْ عَنَّا سَيِّئَاتِنَا وَتَوَفَّنَا مَعَ
الْأَبْرَارِ
193.
Doamne! Noi am auzit un vestitor chemând la credinţă: “Credeţi în Domnul
vostru!” Şi am crezut. Doamne, iartă-ne nouă păcatele noastre, şterge faptele
noastre rele şi ia-ne sufletele împreună cu cei evlavioşi!
Cuvântul „Rabbana” se
traduce prin „O, Allah!”, „Doamne” sau „Domnul nostru”. Atunci când un verset
începe cu acest termen, înseamnă că acolo există o invocație, o dua (rugă) la
care trebuie să luăm aminte. Toate lucrurile menționate în acest verset le vom
putea obține dacă vom răspunde chemării lui Allah subhanahu wa taala.
Versetul ne vorbește
despre niște oameni care au auzit un vestitor chemând la credință. După cum
știm, această misiune le-a revenit de-a lungul timpului tuturor profeților.
Ne întrebăm acum: oare
după moartea profeților această misiune a luat sfârșit și nu mai este datoria
nimănui să cheme oamenii la credință?
Acest îndemn ne revine
fiecăruia dintre noi. Este obligația noastră, după cum putem observa din
exprimarea textului: „am auzit un vestitor chemând la credință”. Allah
Preaînaltul nu vorbește aici despre un profet sau despre cineva care obligă la
credință.
Chemarea este una
blândă, exprimată în cuvinte clare și calde. Termenul „samina” înseamnă „am
ascultat”. Deși în traducerea versetului este folosit verbul „a auzi”, este o
mare diferență între a auzi și a asculta. Poți auzi diferite vorbe în treacăt,
fără a le conștientiza, însă a asculta are un sens mult mai profund: înseamnă
că persoana se dedică cu întreaga sa ființă înțelegerii și conștientizării
cuvintelor pe care le primește. Este datoria fiecăruia dintre noi să fim
vestitori ai credinței, să prezentăm islamul celorlalți și atât. Nu este de
datoria noastră să obligăm pe cineva, iar Coranul spune foarte răspicat: „Nu
este silire la credinţă!” (2:256).
Această chemare trebuie
împlinită din dragoste pentru Allah subhanahu wa taala și Trimisul Său ﷺ, din dragoste pentru islam și Sfântul
Coran.
Dacă privim și medităm
atent la ordinea în care au fost enumerate acțiunile – am auzit, credeți și am
crezut –, vom înțelege că faptele bune sunt cele care trebuie împlinite rapid,
fără a sta pe gânduri:
·
Intenționezi să faci o faptă bună? Împlinește-o
imediat, nu mâine!
·
Intenționezi să crezi? Crezi acum!
·
Intenționezi să te căiești? Căiește-te acum, nu anul
viitor!
Așa cum reiese și din
verset, după ce își declară verbal credința, omul face dua și se roagă la Allah
Preaînaltul să îi ierte păcatele. Așa se întâmplă după ce omul gustă din
dulceața credinței: el nu mai dorește nimic altceva din acest univers decât ca
Allah să îi ierte păcatele. Iar Allah subhanahu wa taala spune în Sfântul Coran
că celor care cred, se căiesc și împlinesc fapte bune le va schimba păcatele cu
fapte bune: „Afară de acela care se căieşte, crede şi săvârşeşte fapte bune;
acestora le va schimba Allah faptele rele cu fapte bune, căci Allah este
Iertător, Îndurător [Ghafur, Rahim].” (25:70).
Sfârșitul versetului
conține trei cereri sub formă de rugă, prin care ne adresăm lui Allah subhanahu
wa taala:
·
„iartă-ne păcatele” – termenul din text înseamnă a ierta, însă a ierta nu
înseamnă neapărat că acele păcate vor fi uitate.
·
„şterge faptele noastre rele” – când Allah
Preaînaltul va șterge acele păcate, nu va mai rămâne nicio urmă din ele, ca și
când nu ar fi existat niciodată. Acest lucru arată că Allah a acceptat căința
omului și că acesta va fi printre cei aleși.
·
„ia-ne sufletele” – din acel moment, în care i s-au șters toate
păcatele de dinainte, omul se roagă să se sfârșească din această viață
credincios și supus (musulman), alături de cei evlavioși: „ia-ne sufletele
împreună cu cei evlavioși!”.
O observație importantă: nu este de ajuns ca
sufletul unui om să fie luat alături de cei evlavioși, ci este deosebit de
important ca el să și trăiască alături de aceștia. Atât timp cât un om își va
petrece cea mai mare parte a timpului alături de cei păcătoși, este foarte probabil
să se sfârșească din această viață tot alături de ei.
Exegeza Coranului – profesor Demirel Gemaledin
Transcriere audio non-textuală
Camelia Hejou
Comentarii
Trimiteți un comentariu