Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed,
asupra companionilor săi și a tuturor celor care merg pe drumul acestora până
în Ziua de Apoi!
رَبَّنَا إِنَّكَ مَنْ
تُدْخِلِ النَّارَ فَقَدْ أَخْزَيْتَهُ ۖ وَمَا لِلظَّالِمِينَ مِنْ أَنْصَارٍ
192. "Doamne!
Pe acela pe care îl faci să intre în Foc, Tu îl acoperi
de ruşine, iar pentru cei nelegiuiţi nu este cine să-i ajute!
Ca și în versetele anterioare, Allah subhanahu wa ta'ala împarte oamenii în două categorii ce vor exista în Ziua de Apoi: cei care vor intra în Grădinile Paradisului și cei care nu vor ajunge acolo, ci în Jahannam (Iad). Vorbind despre acești oameni și despre destinația lor finală, Allah subhanahu wa ta'ala scoate în evidență gravitatea situației, avertizându-i pe cei păcătoși. Deși toți oamenii săvârșesc diverse păcate pentru care vor fi trași la răspundere, Allah ﷻ nu ne va cere socoteală neapărat pentru comiterea lor, ci mai ales pentru lipsa căinței. În final, doar Allah Preaînaltul hotărăște cine va intra și cine nu va intra în Paradis.
„Tu îl acoperi de
ruşine” – aceasta înseamnă că cei care vor intra în Focurile Iadului vor
simți o umilință profundă. De ce este acest lucru o rușine? Deoarece oamenilor
li s-a oferit o viață întreagă pentru a se căi și pentru a-i cere iertare lui
Allah Preaînaltul pentru păcatele săvârșite. Nu este o rușine faptul
că, într-un moment de slăbiciune, ai păcătuit, ci este o rușine faptul că, deși
ai conștientizat acea greșeală, ai continuat să trăiești fără să te căiești.
Oamenii ajung uneori să se rușineze de părinți, copii, rude, prieteni sau
vecini, însă adevărata rușine ar trebui simțită față de Allah Preaînaltul;
numeroase versete coranice subliniază acest aspect.
رَبَّنَا إِنَّنَا سَمِعْنَا
مُنَادِيًا يُنَادِي لِلْإِيمَانِ أَنْ آمِنُوا
بِرَبِّكُمْ فَآمَنَّا ۚ رَبَّنَا فَاغْفِرْ لَنَا ذُنُوبَنَا وَكَفِّرْ عَنَّا سَيِّئَاتِنَا
وَتَوَفَّنَا مَعَ الْأَبْرَارِ
193.
Doamne! Noi am auzit un vestitor chemând la credinţă: “Credeţi în Domnul
vostru!” Şi am crezut. Doamne, iartă-ne nouă păcatele noastre, şterge faptele
noastre rele şi ia-ne sufletele împreună cu cei evlavioşi!
Rabbana
(رَبَّنَا) se
traduce prin „O, Allah!”, „Doamne” sau „Domnul nostru”. Ori de câte ori un
verset începe cu acest apel, el conține o invocație, o dua (rugăciune)
asupra căreia trebuie să zăbovim cu luare-aminte. Toate binecuvântările
menționate în acest verset pot fi dobândite dacă dăm curs chemării lui
Allah Subhanahu wa Ta'ala.
Versetul ne
vorbește despre cei care au auzit un vestitor chemând la credință; după cum
știm, această misiune a aparținut, de-a lungul timpului, tuturor profeților. Ne
putem întreba: oare odată cu moartea profeților această misiune a luat sfârșit? A chema oamenii la credință nu mai este o datorie?
Dimpotrivă, această chemare revine acum fiecăruia dintre noi; este o obligație
morală, așa cum reiese din exprimarea versetului: „am auzit pe cineva chemând
la credință”. Allah Preaînaltul nu menționează aici un profet anume și nici pe
cineva care constrânge. Chemarea este blândă, rostită în cuvinte clare și
calde.
În textul
original, verbul folosit este sami’na (سَمِعْنَا).
Deși în traducere apare „am auzit”, există o diferență majoră între a
auzi și a asculta. Poți auzi cuvinte în treacăt, fără a le
conștientiza, însă „a asculta” presupune o profunzime aparte: înseamnă că
persoana se dedică cu întreaga ființă înțelegerii și interiorizării mesajului.
Este datoria noastră să fim munadi (مُنَادِي),
vestitori ai credinței, prezentând islamul celorlalți cu simplitate. Nu ne
aparține datoria de a constrânge pe cineva, căci Coranul afirmă clar: „Nu
este silire la credinţă!” (2:256). Această chemare trebuie împlinită
din dragoste pentru Allah Preaînaltul, pentru Trimisul Său ﷺ, pentru islam și pentru Sfântul Coran.
Meditând la
succesiunea verbelor „am auzit”, „credeți!” și „am crezut”, înțelegem că faptele
bune trebuie împlinite grabnic, fără ezitare:
· Dacă intenționezi să faci o faptă bună, fă-o imediat, nu amâna pe
mâine!
· Dacă intenționezi să crezi, crede acum!
· Dacă intenționezi să te căiești, căiește-te acum, nu anul viitor!
După
mărturisirea credinței, omul înalță o dua, rugându-l pe Allah
Preaînaltul să îi ierte păcatele. Odată ce gustă din „dulceața credinței”,
credinciosul nu își mai dorește nimic altceva din acest Univers decât iertarea
divină. Allah ﷻ promite
în Sfântul Coran că celor care cred, se căiesc și săvârșesc fapte bune, le va
preschimba păcatele în fapte bune: „Afară de
acela care se căieşte, crede şi săvârşeşte fapte bune; acestora le va schimba
Allah faptele rele cu fapte bune, căci Allah este Iertător, Îndurător [Ghafur,
Rahim].” (25:70).
Finalul versetului
conține trei rugi profunde adresate lui Allah:
1.
„Iartă-ne”
(fa-ghfir - فَاغْفِر): deși
cerem iertarea, aceasta nu implică neapărat ștergerea urmei păcatului din
registrul faptelor.
2.
„Șterge
(faptele rele)”: atunci când Allah șterge păcatele, nu mai rămâne nicio urmă a
acestora, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Aceasta este dovada că Allah a
acceptat căința, primindu-l pe om în rândul celor aleși.
3.
„Ia-ne
(sufletele)”: din acel moment de puritate, omul se roagă să părăsească
această lume în stare de supunere (musulman), alături de cei evlavioși.
O observație
esențială: nu este suficient să sperăm ca sufletul să ne fie luat alături de
cei evlavioși; este crucial să și trăim alături de aceștia. Atât timp cât un om
își petrece majoritatea timpului în tovărășia celor păcătoși, există riscul ca
sfârșitul vieții să îl găsească tot alături de ei.
Transcriere audio non-textuală
Comentarii
Trimiteți un comentariu