Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed,
asupra companionilor săi și a tuturor celor care merg pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
وَمَا
أَصَابَكُمْ يَوْمَ الْتَقَى الْجَمْعَانِ فَبِإِذْنِ اللَّهِ وَلِيَعْلَمَ الْمُؤْمِنِينَ
166.
Şi ceea ce a venit peste voi, în ziua când cele două oşti s-au întâlnit, a fost cu voia lui Allah, pentru
ca El să-i deosebească pe credincioşi.
Ne aflăm în prezența
versetelor care ne vorbesc despre bătălia de la Uhud, o bătălie foarte
importantă în istoria Islamului. După cum vă amintiți din versetele anterioare,
musulmanii au ieșit victorioși la început, însă mai apoi această confruntare
s-a transformat într-o imensă înfrângere și pierdere dureroasă, din cauză că
dreptcredincioșii nu au ascultat de sfatul și îndemnul profetului Muhammed ﷺ. Învățămintele trase în urma acestui
eveniment au rămas dăinuitoare în istorie pentru simplul fapt că Allah subhanahu
wa taala a vorbit despre ele în Sfântul Coran, și vor rămâne la fel atât timp
cât Coranul va exista printre noi.
Acest verset ne atrage
atenția asupra unei chestiuni ce ține de credința noastră. Întâmplarea
nefericită ce a avut loc la bătălia de la Uhud i-a determinat pe mulți
dreptcredincioși să se întrebe cum și de ce a permis Allah subhanahu wa taala
ca un dreptcredincios să moară, când acesta credea în El Preaînaltul. Răspunsul
la această problemă de dogmă îl regăsim în verset: a fost cu voia lui Allah.
Tot ceea ce se întâmplă pe acest pământ nu se petrece fără știința și voia lui
Allah. Mulți oameni se întreabă dacă Allah permite să se întâmple atât de multe
lucruri crunte pe acest pământ. Da, Allah permite să se întâmple aceste
lucruri.
Răspunsul la întrebarea
„De ce?” îl găsim în continuarea versetului: „pentru ca El să-i
deosebească pe credincioşi” — „وَلِيَعْلَمَ
الْمُؤْمِنِينَ”.
În limba arabă, „Li”
din această propoziție se numește „lam talil” (l-ul explicativ) și clarifică o
propoziție afirmativă, așa cum este exemplul din acest verset. Allah
Preaînaltul a afirmat că tot ce s-a întâmplat a fost cu voia Lui, explicând
apoi motivul: ca să-i deosebească pe credincioși.
Toate evenimentele la
care au participat credincioșii în vremea respectivă, toate greutățile și
întâmplările nefericite prin care au trecut, au avut loc doar cu voia lui
Allah, pentru ca El Preaînaltul să-i cunoască pe cei sinceri. Acum poate vă
întrebați dacă Allah nu-i cunoaște pe cei sinceri sau mai puțin sinceri. Cu
siguranță Allah ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine, însă tot
ceea ce Allah subhanahu wa taala permite să se întâmple are drept scop
învățăturile pe care omul le va dobândi în urma unei întâmplări nefericite din
viața lui.
Imaginați-vă că ar
exista doar oameni fără necazuri, fără absolut nicio problemă în viața lor! De
unde am ști atunci că nu trebuie să procedăm într-un anumit fel pentru a nu
ajunge într-o situație nefericită? De unde am ști că nu trebuie să-l ascultăm
și să-l urmăm pe Șeitan? Pentru a clarifica aceste aspecte, Allah subhanahu wa
taala a permis să existe cele două categorii de oameni, și anume: cei care îl
ascultă pe Allah și cei care îi întorc spatele lui Allah subhanahu wa taala. ¹
Oamenii ajung să își
dea seama de faptele lor atunci când îi văd pe ceilalți în diferite situații
dificile sau fericite. Astfel, ei vor lua aminte și vor ști cum să procedeze,
ce să facă pentru a le fi bine și ce să evite pentru a nu avea probleme sau a nu
ajunge într-o situație grea. Acest fapt nu este neapărat o condiție, ci o
lecție gratuită din partea lui Allah subhanahu wa taala. De multe ori oamenii
vor să îi urmeze pe ceilalți, împlinind aceleași păcate pe care le văd la
aceștia, de aceea Allah Preaînaltul ne oferă în repetate rânduri șansa de a
reveni pe calea cea dreaptă și de a deveni buni credincioși.
________________
¹ Consultați versetul
162
وَلِيَعْلَمَ الَّذِينَ نَافَقُوا ۚ وَقِيلَ لَهُمْ
تَعَالَوْا قَاتِلُوا فِي سَبِيلِ اللَّهِ أَوِ ادْفَعُوا ۖ قَالُوا لَوْ نَعْلَمُ
قِتَالًا لَاتَّبَعْنَاكُمْ ۗ هُمْ لِلْكُفْرِ يَوْمَئِذٍ
أَقْرَبُ مِنْهُمْ لِلْإِيمَانِ ۚ يَقُولُونَ
بِأَفْوَاهِهِمْ مَا لَيْسَ فِي قُلُوبِهِمْ ۗ وَاللَّهُ أَعْلَمُ
بِمَا يَكْتُمُونَ
167.
Şi să-i deosebească pe aceia care numai se făţăreau. Li s-a zis lor: “Veniţi şi
luptaţi pe calea lui Allah sau îmboldiţi!”. Au răspuns ei: “De bună seamă, v-am
urma, dacă noi am şti sigur că este o luptă!” Dar ei erau atunci mai aproape de
necredinţă decât de credinţă şi rosteau cu gurile lor ceea ce nu era în
sufletele lor. Dar Allah ştia prea bine ceea ce ei
ascundeau.
În acest verset, Allah
subhanahu wa taala ne vorbește despre cei fățarnici. Marele dușman al credinței
nu este necredința, ci ipocrizia. Marile greutăți pe care le-au avut musulmanii
de-a lungul istoriei nu s-au datorat credincioșilor și nici necredincioșilor,
ci ipocriților.
Definiția lor o regăsim
în text: „يَقُولُونَ بِأَفْوَاهِهِمْ مَا لَيْسَ فِي
قُلُوبِهِمْ” — „Ei spun cu gurile lor ceva ce nu se află în inimile
lor”.
Din punct de vedere
teologic, ipocritul este acel om care își exprimă credința prin vorbe și fapte,
însă în sinea lui nu există de fapt niciun gram de credință. El este diferit de
cel cu o credință slabă. Omul care are o credință slabă deține totuși un nivel
minim de convingere, fapt ce îl reține de la împlinirea anumitor păcate.
Ipocritul, în schimb, nu are teamă de Allah. El se alătură celor credincioși
afirmând că este ca ei, se roagă, spune „In sha Allah”, „Masha Allah”,
„Bismillah”, „La ilaha illa Allah” și chiar postește, însă nu face aceste
lucruri din convingere sinceră. Când se întoarce printre cei asemeni lui, le
mărturisește că el de fapt nu crede, ci doar își bate joc de credincioși, așa
cum reiese dintr-un verset din surat Al-Baqara: „Iar dacă se întâlnesc cu
cei care au crezut, zic ei: "Noi credem", dar când rămân numai cu
şeitanii lor, zic ei: "Noi suntem cu voi, ne batem numai joc"”.
De asemenea, în
versetul 122 am vorbit despre un mare conducător al ipocriților, ‘Abdullah bin
Ubai, și despre cei care i s-au alăturat abandonându-i pe credincioși sub
pretextul că aceea nu era lupta lor. ²
Oare Allah Preaînaltul
nu îi cunoaște foarte bine pe ipocriți? Ba da, însă aceștia sunt dați drept
exemplu pentru ca musulmanii să ia aminte și să distingă cine a îmbrățișat islamul
pentru foloase și cine a rămas în această religie datorită credinței.
Noi nu avem voie să
judecăm o persoană ori să afirmăm că este ipocrită sau necredincioasă. Putem
spune că faptele cuiva par a fi ale unui necredincios sau împlinite din
ipocrizie, însă lăsăm judecata în seama lui Allah Preaînaltul. Putem sesiza
acțiunile exterioare ale unui credincios, dar Allah Preaînaltul știe cel mai
bine ce se află în sinea lui, deoarece noi nu cunoaștem natura lucrurilor ce
stau în spatele acelor manifestări.
Nu avem voie să ne
lăudăm cu faptele noastre și nici să îi lăudăm exagerat pe alții, pentru că
doar Allah știe adevărul. În acest sens, un hadis relatat de Muslim şi Nasa’i
menționează că trei vor fi cei cu care Allah va încinge focurile Iadului:
martirul, filantropul și savantul, dacă faptele lor au fost făcute pentru ochii
lumii. ³
În Ziua de Apoi vom
vedea că multe dintre acțiunile oamenilor nu au fost ceea ce păreau a fi. De
aceea, textul ne îndeamnă să luăm aminte la aceste exemple prin care Allah
subhanahu wa taala îi descrie pe cei ipocriți. În acest verset, lor li s-a spus
„luptați sau îmboldiți”, unde verbul „a îmboldi” semnifică o acțiune
mult mai mică decât lupta — adică li s-a cerut măcar să sprijine sau să îndemne
la această acțiune, dacă nu doreau să lupte fizic. După răspunsul lor
oportunist: „Vom lupta dacă am ști că este o luptă adevărată (din care avem un
beneficiu)”, Allah Preaînaltul concluzionează: „هُمْ
لِلْكُفْرِ يَوْمَئِذٍ أَقْرَبُ مِنْهُمْ لِلْإِيمَانِ” — „ei sunt mai
aproape de necredință decât de credință”, expunând imediat și motivul: ei
spun cu gurile lor ceea ce nu se află în inimile lor.
Finalul versetului este
o atenționare din partea lui Allah către întreaga omenire: „Dar Allah ştia
prea bine ceea ce ei ascundeau.”.
Un om poate ascunde anumite lucruri față de
semenii săi, însă față de Allah subhanahu wa taala nu poate tăinui nici măcar o
șoaptă, un sentiment sau un gând. Acest adevăr ne oferă certitudinea că în Ziua
de Apoi se va face dreptate absolută, fie că am fost nedreptățiți de alte
persoane, fie că noi am nedreptățit pe cineva.
_______________________________________
² Consultați versetul
122
³ Pentru hadisul menționat consultați versetul 110
168.
Aceştia sunt cei care au rămas [în căminele lor], zicând fraţilor lor: “Dacă ne-ar fi dat ascultare, n-ar fi fost omorâţi”.
Spune-le: “Ţineţi atunci moartea departe de voi, dacă
voi spuneţi adevărul!”.
În versetul anterior am
amintit de grupul de ipocriți conduși de ‘Abdullah bin Ubai. Aceștia nu s-au
rezumat doar la pretextul ¹ folosit pentru a se reține din luptă, ci s-au
reîntors, după pierderile importante de vieți omenești, spunându-le fraților
lor unele vorbe destul de grave: „Dacă ați fi rămas în Medina și nu ați fi
plecat la luptă, nimic grav nu s-ar fi întâmplat cu voi și nu ați fi fost
omorâți.”.
Un lucru deosebit de
grav pe care îl scoate în evidență acest verset este necredința în
predestinare, de parcă omul ar putea alege cum sau când să moară. Nimeni și
nimic nu poate sta împotriva Voinței Divine. La afirmația ipocriților, care a
atins culmea fățărniciei, „Dacă ne-ar fi dat ascultare, n-ar fi fost
omorâţi”, Allah Preaînaltul le spune să îndepărteze moartea de ei, dacă
sunt sinceri și au putere să facă acest lucru: „Ţineţi atunci moartea
departe de voi, dacă voi spuneţi adevărul!”.
Nimeni nu a putut și
nimeni nu poate să îndepărteze, să amâne sau să redirecționeze moartea. Dacă
acest lucru ar fi fost posibil, l-ar fi împlinit Profeții ﷺ, fiindcă ei sunt cei mai apropiați de Allah subhanahu wa taala.
Însă nici ei nu au putut face asta; ba mai mult, ei au știut cum se va termina
viața lor pe acest pământ și nu s-au împotrivit Hotărârii Divine.
Această gândire a ipocriților o întâlnim și în zilele noastre, la oamenii din popor, când auzim expresii de genul: „Ți-am spus eu, dacă nu mergeai acolo nu ai fi pățit ceea ce ai pățit” sau „Eu i-am spus, dacă nu mergea pe acel drum, astăzi ar fi trăit”. Oamenii nu au nicio putere de a se îndepărta de ceea ce le-a fost predestinat de Allah subhanahu wa taala. Indiferent pe ce drum mergem, ni se va întâmpla exact ceea ce ne-a fost scris.
______________
¹ consultați versetul 122
وَلَا
تَحْسَبَنَّ الَّذِينَ قُتِلُوا فِي سَبِيلِ اللَّهِ
أَمْوَاتًا ۚ بَلْ أَحْيَاءٌ عِنْدَ رَبِّهِمْ
يُرْزَقُونَ
169.
Să nu crezi că cei care au fost ucişi pe calea lui Allah [martirii] sunt morţi!
Dimpotrivă, ei sunt vii la Domnul lor şi sunt bine
dăruiţi [din roadele Raiului],
La reîntoarcerea din
bătălia de la Uhud, atât credincioșii, cât și necredincioșii, au început să îi
întrebe pe cei care au participat la luptă dacă acei oameni care au murit vor
primi vreo răsplată de la Allah Preaînaltul. Mulți dintre ipocriți spuneau că
cei decedați au murit degeaba, fără a avea nimic de câștigat în urma acelei
jertfe. Allah subhanahu wa taala a auzit ce au spus aceștia și a revelat acest
verset.
În acest sens, se
relatează de la Ibn Abbas (Allah să fie mulțumit de el) că Trimisul lui Allah a
spus: „Când frații noștri au fost loviți la Uhud,
Allah subhanahu wa taala a așezat sufletele lor în carcasele unor păsări verzi.
Ele vin la pâraiele din Paradis, din ale căror roade mănâncă, și găsesc adăpost
la niște candele de aur atârnate la umbra Tronului. Când vor găsi hrană, apă și
loc de odihnă potrivite, ele vor zice: «Dar cine le va putea spune fraților
rămași în viață despre toate aceste binecuvântări pe care noi le-am primit în
Paradis?». Neavând cine să le răspundă, Allah subhanahu wa taala le zice: «Eu
le voi spune!»”.
Expresia „وَلَا تَحْسَبَنَّ” (wa la tahsabanna) înseamnă „să nu cumva
să socotești”. Faptul că litera „nun” (ن)
are semnul „shaddah”, însoțit de vocala scurtă „fathah”,
întărește afirmația pe care Allah o transmite prin intermediul acestui verb:
niciodată să nu socotiți că acești martiri au murit degeaba „pe calea lui
Allah” — „فِي سَبِيلِ اللَّهِ”.
Sunt mulți oameni care
dăruiesc ce au mai scump în această viață, însă le lipsește intenția curată,
credința de a dărui doar pe calea și de dragul lui Allah subhanahu wa taala.
Sunt mulți oameni care se roagă, postesc și merg an de an la Pelerinaj, însă nu
s-au schimbat în mai bine. Unde este problema? Ea se află la omul care a
îndeplinit aceste acte de adorare cu altă intenție decât de dragul lui Allah
subhanahu wa taala.
- „عِنْدَ رَبِّهِمْ” – la Domnul lor.
Termenul „عِنْدَ” (inda) înseamnă „la” sau „lângă” —
martirii sunt la Domnul lor, în Paradis. În zilele noastre, nu de puține ori
auzim oameni lăudându-se că au mers la prieteni cu funcții înalte, directori,
patroni sau miniștri. Când Allah Preaînaltul își atribuie acest „la”, înseamnă
că este vorba de un lucru foarte prețios. Acei martiri sunt foarte aproape de
El Preaînaltul, iar ce lucru poate fi mai frumos sau mai nobil decât a ajunge
alături de Allah subhanahu wa taala și, mai mult decât atât, de a fi „bine
dăruiţi [din roadele Raiului]”?
Probabil cel mai mare
și prețios dar pe care îl vom avea în Paradis va fi acea liniște deplină pe
care o vom obține atunci când vom afla că Allah Preaînaltul este mulțumit de
noi. Va fi clipa când Allah Preaînaltul va ridica acea perdea dintre El și noi,
iar noi vom putea privi la frumusețea Chipului Său.
Suhaib (Allah să-l aibă
în mila Sa) a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ
a zis: „După ce locuitorii Raiului vor fi intrat în
Rai, Allah Cel Binecuvântat și Preaînalt le vai zice: «Mai vreți și altceva de
la Mine?». Ei vor răspunde: «Nu ne-ai făcut Tu fețele strălucitoare? Nu ne-ai
adus Tu în Rai și ne-ai mântuit de Iad?». Atunci Allah va îndepărta vălul.
Oamenii, care nu au avut parte de o răsplată mai scumpă, se vor bucura la
vederea chipului lui Allah.” (Muslim).
Când Aișa (Allah să fie
mulțumit de ea) a auzit acest hadis, a întrebat:
„O, Trimis al lui Allah! Oamenii nu se vor îmbulzi pentru a-L putea vedea mai
bine pe Allah?”. Profetul ﷺ a spus: „Voi vă
îmbulziți când priviți la luna plină într-o noapte senină?”.
Desconsiderarea
ipocriților față de pierderile umane ale musulmanilor a avut la bază iluzia că
ei sunt de partea celor care au dreptate. Mulți oameni care împlinesc fapte
mărețe ajung să se întrebe dacă nu cumva fapta lor va rămâne neobservată sau
neacceptată. Pe drumul islamului nu se merge cu îndoială, ci cu speranță,
încredere și răbdare. Datoria noastră este aceea de a ne conforma cerințelor
islamului, de a împlini ceea ce a poruncit Allah și de a ne îndepărta de ceea
ce El Preaînaltul a interzis. Nu se cuvine ca un musulman să își declare
credința în inimă, în timp ce faptele și vorbele îi contrazic declarația.
Credința se oglindește direct în comportament.
170.
Veseli de binefacerea pe care le-a dăruit-o Allah. Ei se
bucură pentru aceia care au rămas în urma lor şi nu li s-au alăturat încă,
pentru că ei nu au a se teme şi nici nu sunt mâhniţi.
Allah subhanahu wa
taala vorbește în acest verset despre acei oameni evlavioși care așteaptă cu
nerăbdare intrarea în Paradis. Binefacerile pe care Allah le-a dăruit sunt
Mila, Mulțumirea și Iertarea Lui Preaînaltul, iar prin acest verset Allah le
garantează aceste binecuvântări tuturor celor care au credință și devoțiune.
Ei se bucură pentru
aceia care au rămas în urma lor — când cineva ajunge într-o situație bună, se va bucura pentru cei care
urmează să ajungă în aceeași situație. Din păcate, în ziua de astăzi acest
sentiment se întâlnește tot mai rar. În prezent, când unei persoane îi merge
foarte bine și vede că și altcineva se află pe un drum asemănător, în loc să
fie cuprinsă de bucurie, începe să se îngrijoreze. O formă discretă de mândrie
îi cuprinde inima și, prin diferite metode, începe să sfătuiască persoana care
este pe cale să ajungă la același nivel să nu urmeze acel drum, pretinzând că
situația nu este tocmai așa de bună precum pare.
Ei nu au a se teme şi
nici nu sunt mâhniţi — tristețea și nesiguranța sunt două stări care pot transforma liniștea
unui om în neliniște. Prin urmare, acest verset descrie liniștea, încrederea și
siguranța de care vor avea parte credincioșii. Teama despre care se vorbește
aici este cea de a nu-ți fi acceptată în totalitate căința și teama că Allah nu
te va ierta. Însă un om nu trebuie să aibă asemenea sentimente, ci trebuie să
aibă încredere și speranță continuă că Allah subhanahu wa taala îi va dărui din
Mila Sa, îi va șterge păcatele și îl va ierta.
De asemenea, versetul
face referire la teama și tristețea din Ziua de Apoi, când credincioșii nu vor
simți frică și nici mâhnire, deoarece toate faptele vor fi scoase la iveală și
vor fi răsplătite cu dreptate absolută. În această viață, ne poate cuprinde un
sentiment de tristețe atunci când facem o faptă bună de dragul lui Allah, iar
această faptă este desconsiderată de oameni. Însă este de ajuns că Allah vede
și știe intenția cu care a fost împlinită fapta, iar în Ziua de Apoi ne vom
întâlni cu răsplata ei și nu vom mai fi mâhniți sau triști.
171.
Ei
se bucură de binefacerea lui Allah şi de harul Lui, precum şi de aceea că Allah
nu lasă să se piardă răsplata credincioşilor.
Allah subhanahu wa taala descrie în acest verset binecuvântările pe care
le-a dăruit în special martirilor menționați în versetul anterior, care au
intrat în Paradis în urma confruntării de la Uhud: Ei se bucură de
binefacerea lui Allah şi de harul Lui.
Dacă vom privi la versetele anterioare, vom observa că cel mai deosebit
lucru pe care Allah Preaînaltul l-a dăruit sau ar putea să-l dăruiască unui om
este mulțumirea Sa.
Dacă ne vom strădui să obținem mulțumirea lui Allah, toate celelalte
binecuvântări le vom obține mult mai ușor. De exemplu, dacă vom obține
mulțumirea Sa, Allah Preaînaltul ne va face să fim dintre cei aleși și se va
lăuda cu noi îngerilor din Grădinile Paradisului. Îngerii ne vor lăuda, la
rândul lor, altor grupuri de îngeri sau oameni. Dacă Allah Preaînaltul este
mulțumit de noi, ne va dărui iertarea, ne va da răbdare și izbândă în orice
lucru pe care vom dori să-l împlinim. Prin urmare, să nu uităm că cel mai
important scop al omului este acela de a obține mulțumirea lui Allah subhanahu
wa taala. Mulți oameni se roagă la Allah Preaînaltul cerându-I doar iertarea
sau să-i facă dintre cei care ajung în Paradis, însă nu acesta este scopul
principal. Intrarea în Paradis va fi rezultatul scopului pe care l-am
menționat, și anume obținerea mulțumirii lui Allah.
Oare este greu sau ușor să obținem mulțumirea lui Allah subhanahu wa taala?
Pentru a obține mulțumirea lui Allah trebuie să împlinim tot ceea ce El
Preaînaltul ne-a prescris: rugăciune, post, comportament bun, multe fapte bune
și să ne îndepărtați de tot ceea ce ne-a interzis. De exemplu, uneori va fi
ușor să împlinim rugăciunea sau să postim, alteori va fi greu. Uneori va fi
ușor să spunem vorbe frumoase, alteori va fi greu să ne abținem de la bârfă și
vorbe urâte; totul depinde de noi.
Uneori, când Allah Preaînaltul ne dă o încercare grea pe un drum, ne lasă
încercări ușoare pe alt drum, pentru că oamenii sunt încercați tot timpul cu
greutăți, dar și cu bine. Unii oameni care au binecuvântări continue gândesc că
ei nu sunt încercați, însă tocmai această binecuvântare continuă reprezintă o
încercare prin care Allah subhanahu wa taala îi testează. El ﷻ îi încearcă pentru a vedea dacă aceștia sunt mulțumitori sau
nu, ori dacă dăruiesc și altora din aceste binecuvântări. Dacă omul va fi
darnic și mulțumitor, înseamnă că va trece cu bine de această încercare bună.
Cât despre încercările grele, oamenii consideră că sunt mult mai greu de
trecut decât încercările bune. Nu ar trebui să gândim așa. Allah subhanahu wa
taala știe cum, când și de ce supune un om unei încercări grele. Trebuie să ne
încredem în El Preaînaltul, să avem răbdare și să-I mulțumim pentru tot ceea ce
vine asupra noastră, fie bine, fie rău. În acest sens, reamintim hadisul
relatat de Muslim în care Profetul ﷺ
spune: „Ce minunată este starea unui slujitor
credincios; el reușește în toate lucrurile și numai el are parte de starea
aceasta. Dacă este cuprins de bunăstare, el își arată recunoștința față de
Allah și acest lucru îi face bine; și dacă îl lovește nenorocirea, el îndură cu
răbdare și aceasta îi face și mai bine.” (Muslim).
Allah nu lasă să se piardă răsplata credincioşilor — pentru ca Allah Preaînaltul să fie mulțumit de noi, trebuie să împlinim
fapte bune, iar acest final de verset ne transmite că aceste fapte bune trebuie
să aibă continuitate și trebuie împlinite constant. Allah ﷻ nu va pierde niciodată răsplata unei fapte. Oamenii își vor
vedea toate faptele în Ziua de Apoi și vor fi răsplătiți. Faptele bune trebuie
împlinite doar pentru Allah subhanahu wa taala, deoarece nimeni în afară de El
nu va putea răsplăti aceste fapte. Prin urmare, nu este nevoie ca alți oameni
să vadă faptele noastre; este de ajuns că Allah subhanahu wa taala le vede.
172.
Aceia care au răspuns chemării lui Allah şi a
Trimisului, cu toate că au
fost loviţi, aceia dintre ei care au făcut bine şi au fost cu frică [de
Allah] vor avea mare răsplată.
Acest verset face parte
din versetele care descriu evenimentele din bătălia de la Uhud. Allah subhanahu
wa taala a vorbit în foarte multe versete din acest capitol despre această
bătălie (începând cu versetul 121), deoarece ea a avut loc la începutul islamului,
iar în lecțiile anterioare am descris mai multe ipostaze ale acestei
confruntări ¹. Prin urmare, în contextul acestor întâmplări, Allah le spune
musulmanilor că cei care au trecut prin momente crâncene în această bătălie și
au dat ascultare lui Allah şi Trimisului Său vor primi o mare răsplată.
Contextul revelării —
Invazia de la Hamra’ Al-Asad
După întoarcerea lor de
la Uhud, musulmanii nu și-au petrecut noaptea în liniște, deși erau frânți de
oboseală. Ei au păzit toată noaptea intrările și ieșirile din Medina, deoarece
auziseră că Abu Sufian, împreună cu armata sa, voia să atace orașul. Îl păzeau
mai ales pe profetul Muhammed ﷺ. Profetul ﷺ și-a chemat oamenii și le-a poruncit să
meargă să-i înfrunte pe dușmanii islamului. Acest lucru se întâmpla în
dimineața zilei următoare după Uhud, duminică, 8 Șawwal. El a spus: „Nimeni
nu va merge la luptă, cu excepția celor ce au participat deja în lupta de la
Uhud”. ‘Abdullah bin Ubai a spus: „Vreau să merg cu voi”, însă Profetul ﷺ a spus: „Nu!”.
Deși musulmanii
sufereau mult și erau foarte neliniștiți, au răspuns pozitiv chemării sale.
Musulmanii au mărșăluit până când au ajuns într-un loc numit Hamra’ Al-Asad,
cam la opt mile distanță de Medina, și și-au ridicat tabăra acolo. Acesta a
fost locul în care Ma’bad bin Abu Ma’bad a venit la profetul Muhammed ﷺ și a mărturisit islamul. El a spus: „O,
Muhammed! Pe Allah, ne pare foarte rău pentru ceea ce ți s-a întâmplat ție și
tovarășilor tăi. Sperăm sincer să nu suferiți din nou”. Atunci, Profetul ﷺ a sugerat ca el să-l ajungă din urmă pe
Abu Sufian și să-l împiedice să-și ducă la îndeplinire intențiile păcătoase.
Temerile Profetului ﷺ în legătură cu o posibilă reîntoarcere a
idolatrilor s-au dovedit a fi absolut întemeiate. De îndată ce idolatrii au
descălecat și și-au făcut tabăra la Ar-Rauha’, un loc situat cam la treizeci și
șase de mile distanță de Medina, au început să se certe între ei, reproșându-și
unii altora: „N-ați făcut nimic! Le-ați înfrânt puterea și apoi i-ați
părăsit. Mai sunt printre ei personalități care probabil își vor aduna oamenii
să lupte din nou împotriva noastră. Să ne întoarcem, să-i anihilăm și să le
zdrobim forțele”.
Ei se temeau însă că armata musulmană ar putea fi mult mai numeroasă după înfrângerea de la Uhud și i-a cuprins panica. Ma’bad bin Abu Ma’bad a ajuns la fața locului și a încercat să exagereze pericolul ce-i aștepta, pentru a le dejuca planul. El a spus: „Muhammed a pornit să vă întâlnească împreună cu o ceată imensă de luptători. N-am mai văzut așa ceva până acum. El a adunat toate trupele ce au rămas în urmă și n-au participat la Uhud. Aceștia regretă cu siguranță ce au pierdut și vor să-și ia acum revanșa. Inimile lor sunt pline de ură și dușmănie”.
______________________________________________
¹ Consultați versetul
151 (șirul evenimentelor petrecute în bătălia de la Uhud)
Auzind această veste,
hotărârea mecanilor a pălit, iar spaima și panica s-au instalat printre ei.
Allah subhanahu wa taala a pus frică în inimile lor. Drept urmare, ei au
considerat că poate cea mai sigură cale este să-și continue retragerea spre
Mecca. Profetul ﷺ a stat la Hamra’
Al-Asad timp de trei zile — luni, marți și miercuri, 9 - 11 Șawwal, anul 3 d.H.
—, dorind astfel să le arate quraișilor că nu se teme de ei, după care s-a
întors la Medina.
Așadar, aceste versete
au fost pogorâte pentru acei musulmani care au ieșit la luptă a doua zi după
Uhud, în locul numit Hamra’ Al-Asad. Aceștia au fost cei care au răspuns
chemării lui Allah şi a Trimisului, cu toate că au fost loviţi în bătălia de la
Uhud.
Observăm că răsplata
despre care Allah vorbește în acest verset nu este acordată tuturor
musulmanilor care au luptat la Hamra’ Al-Asad, ci acelora care, pe lângă faptul
că au luptat, au făcut bine și au fost cu frică de Allah. Prin urmare, condiția
răsplății este continuitatea faptelor. În islam nu este de ajuns o singură
faptă cu care să îți poți garanta locul din Paradis, ci este nevoie de efort
constant în împlinirea faptelor bune, pentru a putea obține mulțumirea lui
Allah subhanahu wa taala.
173.
Acestora cărora lumea le-a spus: “Oamenii s-au adunat împotriva voastră, deci
temeţi-vă de ei!”, credinţa le-a sporit şi au zis ei: “Ne
este de ajuns [ajutorul lui] Allah şi El este Cel mai bun ocrotitor al nostru!
Ca și versetul anterior, acest verset a fost revelat cu ocazia Invaziei de
la Hamra’ Al-Asad. Înainte să se retragă din atacul pe care îl planificaseră
asupra Medinei, mecanii, în frunte cu Abu Sufian, au căutat totuși o
alternativă și au început o propagandă ostilă cu scopul descurajării armatei
musulmane de a-i urmări. Coincidența a făcut ca o caravană ce aparținea lui
‘Abd Qais să treacă pe acolo, îndreptându-se spre Medina. Conform planului, Abu
Sufian le-a cerut să-i comunice profetului Muhammed ﷺ
un mesaj din partea sa, în care să-i spună că mecanii își strânseseră rândurile
pentru a-l anihila pe Mesager și pe companionii lui. În schimb, Abu Sufian a
promis ca în anul următor, la forumul de la ‘Ukaz, să le dea oamenilor din
caravană încărcături de stafide.
Cei din caravană i-au transmis Profetului ﷺ
mesajul la Hamra’ Al-Asad, însă acesta nu a avut niciun efect negativ asupra
musulmanilor. Din contră, cuvintele lui Abu Sufian i-au întărit în credință,
iar ei au zis: „Ne este de ajuns [ajutorul lui] Allah şi El este Cel mai bun
ocrotitor al nostru!”.
Conform studiilor sociale, în momentul în care o comunitate este
minoritară, ea devine mult mai închegată, mai unită și mai tradițională. Deși
într-o comunitate pot exista divizări, ea rămâne mult mai apropiată de
conservatorism, de credință și de religie. Medina era un orășel mic, musulmanii
erau minoritari și ar fi trebuit să se teamă când au auzit că armata mecană,
care îi depășea cu mult ca număr de luptători, plănuia să îi anihileze. Însă ei
nu s-au temut; dimpotrivă, credința le-a sporit în acele momente și au spus că
ajutorul lui Allah le este de ajuns, iar Allah Preaînaltul îi va proteja de
dușmani.
În ziua de astăzi, când oamenii au un necaz, caută ajutor și rezolvare
oriunde și la oricine în afară de Allah subhanahu wa taala, iar acest lucru se
întâmplă atunci când au credința slabă. Oare nu la Allah Preaînaltul ar trebui
să caute ajutor un musulman atunci când este lovit de o nenorocire, și abia mai
apoi la oamenii pe care Allah subhanahu wa taala i-a trimis să îl ajute în
rezolvarea diferitelor probleme?
Uneori credința omului sporește atunci când împlinește fapte bune, alteori
când îi vede pe ceilalți că împlinesc fapte bune. Însă credința unui om
sporește și atunci când aude că alți oameni îi doresc răul; atât timp cât
există oameni care doresc să se împotrivească binelui, dreptății, adevărului și
credinței, înseamnă că acea credință este veridică. Când cineva se împotrivește
drumului pe care l-ai ales, înseamnă că tu ești pe calea cea bună; când cineva
vrea să-ți interzică să faci un lucru pe care tu îl consideri bun, înseamnă că
acel lucru îl deranjează pe Șeitan.
„حَسْبُنَا اللَّهُ وَنِعْمَ الْوَكِيلُ”
(Hasbunallahu wa ni`mal Wakil) — Ne este de ajuns Allah şi El este Cel mai bun
ocrotitor al nostru! Nimeni altcineva în afară de Allah subhanahu wa taala nu
ne poate ocroti și ajuta atunci când nenorocirile se abat asupra noastră.
174.
Şi ei s-au întors [după aceea] cu binefacerea lui Allah şi harul
Său, fără să-i fi atins nici un rău.
Ei au căutat mulţumirea lui Allah, căci Allah
este Dătător de har nemăsurat.
Acest verset face parte
din același context despre care am vorbit în ultima perioadă de timp, și anume
încercările prin care a trebuit să treacă comunitatea pionieră a islamului
imediat după bătălia de la Uhud. Aceste încercări au fost expuse de-a lungul
acestei sure prin diferite întâmplări petrecute la acea vreme, tocmai pentru ca
oamenii să ia aminte și să nu repete aceleași greșeli. Și în acest verset Allah
subhanahu wa taala ne spune despre musulmanii care, deși trecuseră prin atâtea
greutăți, au primit acest har și binefacere din partea lui Allah — mulțumirea
lui Allah Preaînaltul.
În versetul anterior se
vorbea despre acea teamă pe care ipocriții au insuflat-o în inimile
credincioșilor, însă această teamă nu i-a descurajat pe aceștia; dimpotrivă,
le-a sporit credința. În operațiunea de urmărire de la Hamra’ Al-Asad, parte a
bătăliei de la Uhud despre care am vorbit în versetul 172, Allah ﷻ a pus frica în inimile dușmanilor, iar
aceștia s-au retras spre Mecca. Armata musulmană și-a recâștigat reputația,
demnitatea și poziția puternică.
Prin operațiunea de la
Hamra’ Al-Asad, profetul Muhammed ﷺ
a reușit într-o manieră foarte înțeleaptă să țină la distanță toate forțele
ostile, să recupereze demnitatea pierdută a musulmanilor și să dobândească
pentru aceștia o nouă glorie și o poziție aleasă. După bătălia de la Uhud,
musulmanii își pierduseră credibilitatea militară, devenind astfel o țintă
pentru dușmani, cel mai des fiind atacați de quraiși. De aceea era foarte
important ca ei să-și redobândească poziția puternică pe care o aveau înainte
de pierderile suferite la Uhud.
Când credincioșii
musulmani s-au întors din locul numit Hamra’ Al-Asad, au primit acest verset.
Musulmanii care trăiau în Medina într-un stres continuu din cauza atacurilor
repetate asupra lor au primit această liniștire și binecuvântare din partea lui
Allah subhanahu wa taala: Şi ei s-au întors [după aceea] cu binefacerea lui
Allah şi harul Său, fără să-i fi atins nici un rău.
Să ne reamintim că
Profetul ﷺ a permis participarea la operațiunea
Hamra’ Al-Asad doar musulmanilor care au fost la Uhud. Deși erau răniți,
obosiți și neliniștiți, ei au răspuns chemării Profetului ﷺ și a doua zi au pornit la drum pentru o nouă confruntare cu
armata mecană. Ca urmare a supunerii și a efortului imens depus de aceștia,
Allah subhanahu wa taala le oferă drept răsplată mulțumirea Sa: Ei au căutat
mulţumirea lui Allah, căci Allah este Dătător de har nemăsurat.
Faptul că „au căutat”
această mulțumire înseamnă că musulmanii au mers la acea confruntare cu
intenția clară de a-L asculta pe Allah și pe Profetul ﷺ
și de a obține mulțumirea lui Allah subhanahu wa taala. Ei au fost foarte
fericiți când au văzut că Allah Preaînaltul le-a recunoscut intenția și i-a
răsplătit cu cea mai mare binecuvântare — mulțumirea Sa. Doar Allah subhanahu
wa taala poate dărui oamenilor și vietăților binecuvântări incomensurabile, așa
cum spune într-un alt verset din Sfântul Coran: „Și de ați [vrea voi să]
socotiți binefacerile lui Allah, voi nu veți izbuti să le numărați [...]”
(16:18).
175.
Acela
este Şeitan, care vă îndeamnă să vă temeţi de părtaşii săi, dar voi nu vă temeţi de ei! Ci
temeţi-vă de Mine, dacă sunteţi credincioşi!
În versetul 173 am vorbit despre acele persoane care le spuneau
dreptcredincioșilor că ar trebui să se teamă de armata inamicilor, deoarece
aceasta îi depășea numeric; însă această încercare nu a făcut altceva decât să
le sporească credința. Printre acești dreptcredincioși s-au aflat unii care
s-au lăsat cuprinși de teamă, iar acestora Allah Preaînaltul le spune: „Acela
este Şeitan, care vă îndeamnă să vă temeţi de părtaşii săi”.
„Părtașii” lui Șeitan sunt acele persoane care seamănă răutate, invidie și
aduc stricăciune pe pământ. Așa cum Allah subhanahu wa taala lucrează prin
oameni, și Șeitan lucrează prin diferiți indivizi, care sunt părtașii săi. În
timp ce unii oameni își cheamă semenii către Allah Preaînaltul, alții îi atrag
către Șeitan, către lucruri urâte și păcate. Întotdeauna ar trebui să rămânem
alături de cei care ne cheamă la bine și ne îndepărtează de rău. Nu trebuie să
îi izolăm pe cei care îndeamnă la rău, ci, dimpotrivă, trebuie să depunem
eforturi pentru a-i aduce pe drumul cel bun, acest efort putând fi considerat
adevăratul Jihad pe care îl ducem pe acest pământ.
Islamul ne obligă să dăruim și celorlalți din binele nostru. De asemenea,
trebuie să știm cum să prezentăm acest bine. Totuși, în momentul în care
observăm că efortul nostru nu dă roade, deși ne-am străduit îndelung, ar trebui
să ne distanțăm de acești oameni, deoarece riscăm să cădem pradă acțiunilor pe
care ei le întreprind.
Când Allah subhanahu wa taala le spune oamenilor să nu se teamă de dușmani,
înseamnă că El, Preaînaltul, le va oferi siguranță, liniște și un final bun în
situațiile dificile.
„Ci temeţi-vă de Mine, dacă sunteţi credincioşi!” — Allah subhanahu wa taala ne indică foarte clar de cine trebuie să ne
temem. Noi nu trebuie să urmărim mulțumirea oamenilor, ci trebuie să ne
străduim să obținem mulțumirea lui Allah Preaînaltul. Observăm că particula
„dacă” reprezintă o condiție: un om nu ajunge să fie pe deplin credincios decât
dacă se teme de Allah Preaînaltul. Credința nu poate fi deplină fără această
teamă evlavioasă. Profetul ﷺ a spus: „Nu voi aduna temerea de pe pământ cu temerea din Ziua de
Apoi. Cine are frică de Allah pe pământ și nu săvârșește păcate, se va simți în
siguranță în Ziua de Apoi.”
Un adevărat credincios va trăi această viață între speranță și teamă: nu va
înceta să săvârșească fapte bune bazându-se pe ideea că Allah îl va ierta doar
pentru că a făcut deja destule, dar nici nu va trăi doar cu groaza că Allah nu
îl va ierta niciodată. El va spera permanent că Allah Preaînaltul îi va accepta
căința, faptele și îl va ierta.
Exegeza Coranului –
profesor Demirel Gemaledin
Transcriere audio
non-textuală
Camelia Hejou
Comentarii
Trimiteți un comentariu