%20(11).png)
Bismillahir Rahmanir Rahim!
Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed,
asupra companionilor săi și a tuturor celor care purced pe drumul acestora până
în Ziua de Apoi!
154. Apoi
a pogorât El asupra voastră, după durere, o linişte, un somn, care i-a
învăluit pe o parte dintre voi, iar o altă parte a fost cuprinsă de
griji, bănuind despre Allah lucruri neadevărate, întocmai cum
fuseseră bănuielile celor din perioada păgânismului [Al-Jahiliyya],
zicând: “Avem noi o parte în treaba aceasta?” Spune: “Această treabă
în întregime este a lui Allah!”. Ascundeau în sufletele lor ceea ce nu
voiau să lase să ţi se arate ţie, zicând: “Dacă noi am fi avut ceva în treaba
aceasta, nu am fi fost omorâţi aici”. Spune: “Dacă aţi fi fost voi în
casele voastre, acelora cărora le era scrisă uciderea ar fi ieşit la locurile
[morţii] lor!”. Dar [toate acestea au fost] pentru că Allah a
voit să ispitească ce se afla în piepturile voastre şi să cerce ce se afla în
inimile voastre. Dar Allah este Cunoscător al lăuntrului
piepturilor!
Pogorât în același
context descris în lecțiile anterioare, și amintind de bătălia de la Uhud,
acest verset arată cum Allah subhanahu wa taala i-a liniștit pe musulmani,
ajutându-i să își revină după durerea și încercările îndurate.
- „pe o parte dintre
voi” - aceasta a fost o
favoare din partea lui Allah Preaînaltul pentru musulmanii care au rămas
devotați și fermi în luptă, având încredere totală în Allah că tot ceea ce s-a
întâmplat s-a datorat faptelor pe care ei le-au împlinit.
În acest verset,
termenul „أَمَنَةً” (amanah - liniște /
siguranță) redă atât sensul de liniște, cât și cel de siguranță. O liniște
lipsită de siguranță nu este una deplină, însă siguranța aduce întotdeauna cu
sine și pacea. Este important de menționat că acest sentiment nu se datorează neapărat
unei stabilități financiare sau condițiilor confortabile. Indiferent de
confortul material de care dispune un om, fără această „amanah” pe care doar
Allah Preaînaltul o poate dărui, sufletul său va rămâne neliniștit. Liniștea Îi
aparține și vine doar de la Allah subhanahu wa taala.
- „iar o altă parte a
fost cuprinsă de griji bănuind despre Allah lucruri neadevărate” - această secvență se
referă la cei care nu au avut încredere totală în Allah subhanahu wa taala. A
nutri bănuieli neadevărate despre Allah înseamnă a-ți pierde speranța că doar
El poate rezolva problemele și te poate scoate din încercări. Acești oameni, în
special ipocriții și cei cu o credință mai slabă, începuseră să gândească așa
cum o făceau în perioada preislamică — „Al-Jahiliyya” (perioada ignoranței).
Suspiciunile și
gândurile rele nu duc niciodată spre bine. Omul ajunge să își pună întrebări de
genul: ”De ce Allah mi-a dat tocmai mie această încercare? De ce tocmai eu
trebuie să sufăr această pierdere, boală, mâhnire?”. Prin această întrebare,
oamenii lipsiți de încredere tind să Îl tragă la socoteală pe Creatorul lor.
Cine suntem noi în fața lui Allah Preaînaltul pentru a face acest lucru sau
pentru a ne răzvrăti împotriva Lui? Când asupra ta vine o încercare grea, nu
trebuie să consideri că Allah Preaînaltul ți-a dorit răul. Este de ajuns să
spui: „O, Allah! Tu cunoști mai bine încercările prin care trec, iar eu sunt
mulțumit cu tot ce mi-ai dat!”. Aceasta este adevărata formă a credinței
sincere și a încrederii în Allah subhanahu wa taala.
Cei despre care
vorbește versetul au pierdut încrederea în Allah Preaînaltul, iar liniștea le-a
părăsit sufletul. Întrebarea lor, “Avem noi o parte în treaba aceasta?”,
arată că se îndoiau de caracterul înțelept al deciziei de a participa la luptă,
gândindu-se că ar fi fost mai bine să rămână acasă, alături de familii.
Această atitudine nu
este una demnă de un musulman, căruia trebuie să îi pese de frații și surorile
lui întru credință. Profetul Muhammed ﷺ
spune: ”Un musulman căruia nu îi pasă de necesitățile și greutățile
dreptcredincioșilor nu face parte dintre noi”. Islamul nu este o credință
strict individuală. Din momentul în care ai primit islamul în mintea, vorbele
și comportamentul tău, trebuie să îți pese de comunitatea ta, de casa lui Allah
(moscheea) și de ceea ce se întâmplă în lume. A te ruga pentru ceilalți,
indiferent dacă îi cunoști sau nu, reprezintă minimul credinței.
„Spune (tu, Muhammed):
“Această treabă în întregime este a lui Allah!”” – dacă o persoană
alege să stea acasă, nepăsătoare față de soarta celorlalți, oare îi va umple
Allah „desaga” cu fapte bune fără ca ea să depună niciun efort? Cu siguranță,
nu.
- „Ascundeau în
sufletele lor ceea ce nu voiau să lase să ţi se arate ţie, zicând: “Dacă noi am
fi avut ceva în treaba aceasta, nu am fi fost omorâţi aici”” – acest fragment
evidențiază clar diferența dintre ipocriți și credincioși. Termenul „يُخْفُونَ” (yukhfuna - ei ascund) îi indică pe cei
care tăinuiau în piepturile lor ranchiuna și înverșunarea împotriva profetului
Muhammed ﷺ, a islamului și a credincioșilor, deși la
suprafață zâmbeau și se declarau musulmani. Ei considerau că simpla declarație
de credință îi impunea lui Allah Preaînaltul obligația de a-i proteja de orice
rău, având astfel pretenții de la El.
A avea pretenții
înseamnă a considera că ți se cuvine un drept. Avem adesea așteptări de la
Allah Preaînaltul, de la familie, rude sau prieteni. Însă de ce am avea
pretenții de la Allah? Pentru faptul că ne rugăm, postim sau împlinim fapte
bune? Când împlinești o faptă bună pentru cineva, pune-o deoparte și uită de
ea, conform unui proverb sirian: ”Fă binele și aruncă-l în mare!”. Nu
este nevoie să știi cine beneficiază de acel gest; important este că l-ai
făcut, iar Allah cunoaște acest lucru. Aceasta este metodologia islamului, în
acord cu hadisul relatat de Bukhari și Muslim: ”Să
îndepărtezi un obstacol de pe drum este caritate.” Hadisul nu
condiționează îndepărtarea obstacolului de trecerea unei anumite persoane, ci
arată că vei primi răsplată pur și simplu pentru împlinirea acelei fapte bune.
- „Spune: “Dacă aţi fi
fost voi în casele voastre, acelora cărora le era scrisă uciderea ar fi ieşit
la locurile [morţii] lor!”” - Profetul Muhammed ﷺ este îndemnat să le transmită acestor
oameni lipsiți de încredere că planurile și gândurile lor de a nu participa la
luptă nu i-ar fi scutit de moarte, din moment ce Allah Preaînaltul a hotărât
când se va sfârși viața lor. Prin urmare, chiar dacă nu ar fi luat parte la
acea bătălie, moartea i-ar fi ajuns în casele lor, în paturile lor. Însă ce
răsplată ar mai fi primit atunci?
- „Dar [toate acestea
au fost] pentru că Allah a voit să ispitească ce se afla în piepturile voastre
şi să cerce ce se afla în inimile voastre” - această parte din verset este răspunsul la gândirea
celor despre care am vorbit anterior. Oare de ce Allah subhanahu wa taala spune
că a vrut să îi încerce pentru a afla ce se află în inimile și piepturile lor?
Oare este vreo diferență între „piepturi” și „inimi”, din moment ce în piept se
află inima?
Diferența constă în
sentimente și intenții. Când omul nutrește sentimente de ură pe care nu le
exteriorizează prin gesturi sau fapte, el nu va fi tras la răspundere, ci va fi
iertat de Allah Preaînaltul. De asemenea, dacă intenția de a face bine rămâne doar
la nivelul gândului și nu se transpune în fapte, ea va fi totuși răsplătită. De
exemplu, dacă o persoană împlinește fapte bune față de un semen pe care îl
urăște, ce va lua Allah în considerare – fapta sau sentimentul de ură ascuns în
inima sa? Evident că Allah va privi la faptă, însă El Preaînaltul dorește să
curețe până și acele intenții și sentimente negative pe care omul le poartă în
sinea lui.
- „Dar Allah este
Cunoscător al lăuntrului piepturilor!” – faptul că Allah subhanahu wa taala știe ce se află în piepturile
noastre, însă nu ne va trage la socoteală pentru sentimentele și intențiile
rele atât timp cât nu le exteriorizăm, reprezintă o mare binecuvântare. Totuși,
trebuie să luăm aminte la faptul că Allah știe totul, iar noi nu putem ascunde
aceste stări dincolo de privirea Lui Preaînaltul.
155. Pe
aceia dintre voi care au întors spatele în ziua când s-au întâlnit cele două
oşti, numai Şeitan i-a făcut să se poticnească pentru unele [fapte rele] pe
care le-au agonisit. Dar Allah i-a iertat, căci Allah este
Iertător, Blând [Ghafur, Halim].
În acest verset, Allah
subhanahu wa taala vorbește despre acel grup de musulmani care au pornit de
acasă pentru a lua parte la bătălia de la Uhud, însă pe drum s-au răzgândit și
s-au reîntors la casele lor. Ei au fost ademeniți de Șeitan, care i-a făcut să
pună mai presus agoniseala, situația materială, casele și familiile lor,
lucruri care nu erau altceva decât ceea ce Allah Preaînaltul le dăruise deja.
Astfel, ei au întors spatele chemării lui Allah subhanahu wa taala și
Profetului Său ﷺ.
O parte dintre acești
oameni erau musulmani credincioși, dar printre ei se aflau și mulți ipocriți.
De aceea spune Allah că i-a iertat pe cei sinceri, care, în clipa lor de
slăbiciune a credinței, au ales să nu lupte, ci să rămână alături de familiile
lor. Modul în care Allah folosește cuvântul „عَفَا”
(afa - i-a iertat) arată o iertare deplină, ca și când acel păcat nici
nu ar fi existat, căci Allah este Iertător, Blând [Ghafur, Halim].
Exegeza
Coranului – profesor Demirel Gemaledin
Transcriere audio
non-textuală
Camelia Hejou
Comentarii
Trimiteți un comentariu