Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed,
asupra companionilor săi și a tuturor celor care merg pe drumul acestora până
în Ziua de Apoi!
97. În ea sunt semne limpezi, [printre care] locul
unde a stat Avraam, iar acela care intră în ea este în siguranţă. Este o
datorie a oamenilor faţă de Allah [să împlinească] Pelerinajul la
această Casă, dacă au mijloacele pentru aceasta. Cât despre aceia care tăgăduiesc, Allah nu are
nevoie de aceste lumi.
Acest verset continuă descrierea Kaabei din versetul anterior,
explicând că în ea se află „semne limpezi”, iar cel care intră acolo este în
siguranță. În jurul Kaabei există mai multe locuri sacre care poartă astăzi
denumiri aparte. Printre acestea, la mică distanță de ușa Kaabei, se află
„Maqam-e Ibrahim” sau Locul lui Ibrahim (aleihi salem). Acesta este blocul de
piatră pe care Ibrahim (aleihi salem) stătea când a construit Kaaba; pe el se
poate vedea și astăzi urma lăsată de piciorul său atunci când s-a urcat să
așeze „Hajar al-Aswad” (Piatra Neagră). Tot acolo se afla în trecut fântâna
Zamzam, din care oamenii puteau să bea apă direct. Cu timpul, fântâna a fost
reamenajată sub platoul Kaabei, folosindu-se sisteme moderne pentru a
transporta apa Zamzam către mai multe locații.
Se spune că Ibrahim (aleihi salem) a oferit două unități de
rugăciune (rekat) după terminarea construcției Kaabei. De aceea, după ce
termină „tawaf-ul” în timpul pelerinajelor Hajj și Umrah, musulmanii oferă două
rekat de rugăciune în spatele Maqam-e Ibrahim. Din rândul semnelor clare, pe
lângă Locul lui Ibrahim (as), fac parte și cele două coline, Safa și Marwah,
aflate la mică distanță de Kaaba. Tot un astfel de semn este și izvorul Zamzam,
pe care Allah subhanahu wa taala l-a oferit printr-o minune lui Hagar pentru
fiul ei, Ismail, atunci când aceștia au fost lăsați de Ibrahim (as) în deșert.
Allah subhanahu wa taala ne mai spune că cel care intră în zona
sacră a Kaabei (Masjid al Haram) este în deplină siguranță. Dacă în trecut
oamenii stăteau agățați de pânzele care acopereau Kaaba implorând iertare sau
protecție în fața altor persoane sau în fața lui Allah Preaînaltul, versetul
scoate în evidență faptul că acolo nicio persoană nu are voie să facă rău
alteia, toată lumea fiind în siguranță.
Continuarea versetului aduce o poruncă de la Allah Preaînaltul
adresată tuturor oamenilor: obligativitatea Pelerinajului, dacă există această
posibilitate. Pelerinajul nu constă doar în vizitarea și ocolirea Kaabei, ci
implică o serie de ritualuri ce se întind pe parcursul câtorva zile,
îndeplinite într-o stare sacră, într-un timp anume, nu oricând și oriunde.
Pelerinajul a devenit obligatoriu în cel de-al nouălea an după
Hegira. Profetul (pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui) a spus:
„Islamul este clădit pe cinci piloni: mărturisirea că
nu există altă divinitate în afară de Allah și că Muhammed este supusul și
Trimisul Lui, practicarea rugăciunii, plata Zakat-ului (dania), pelerinajul la
Casa lui Allah și postul în timpul lunii Ramadan.”
Într-o altă relatare, Profetul (pacea și binecuvântarea lui Allah
fie asupra lui) a spus:
„O, voi oameni! Ați primit poruncă de la Allah să
împliniți pelerinajul, împliniți așadar pelerinajul.” (relatat de Bukhari)
Pelerinajul se înfăptuiește în lunile Șawwal, Zul-Qada și Zul-Hijja
ale calendarului islamic. Ritualurile principale sunt concentrate în primele
douăsprezece zile din luna Zul-Hijja, punctul culminant fiind în zilele de 8 -
12 ale acestei luni. Acestea sunt:
·
Tawaf-ul: înconjurul Kaabei
·
Sa’i: drumul dintre colinele As-Safa și Al-Marwah
·
Poposirea
la Arafat
·
Înnoptarea
la Muzdalifa
·
Lapidarea
Satanei: aruncarea cu pietre într-un loc numit Jamrat
al-’Aqaba în ziua An-Nahr (zilele 10, 11, 12 ale lunii Zul-Hijja când se aduce
jertfă), timp în care pelerinii revin la Mina în nopțile de 11 și 12, unde
înnoptarea este obligatorie
·
Sacrificarea
unui animal
·
Tawaf-ul
de adio: (Tawaf-ul Al-Wada)
„...dacă au mijloacele pentru aceasta.” – Savanții au explicat că pelerinajul este obligatoriu doar dacă
oamenii sunt apți din punct de vedere fizic și au posibilități materiale pentru
această călătorie. Pentru cei care nu îndeplinesc aceste condiții, pelerinajul
nu este obligatoriu.
„Cât despre aceia care tăgăduiesc, Allah nu are nevoie de aceste
lumi.” – Se referă la cei care refuză să creadă în
obligativitatea pelerinajului (sau a altor obligații precum postul, rugăciunea,
portul islamic etc.). Allah subhanahu wa taala este Preaînalt și Preamărit
pentru ca Entitatea Sa să poată fi știrbită în vreun fel de credința sau
necredința oamenilor. El nu depinde de existența vreunei lumi și nici de actele
noastre de adorare, așa cum se specifică într-un hadis qudsi mai lung, relatat
de Muslim:
„... O, slujitorii Mei! Nu veţi reuşi să-Mi dăunaţi
cu ceva şi nu veţi reuşi să-Mi fiţi de ajutor. O, slujitorii Mei! Şi dacă ar
avea primul şi ultimul dintre voi, toţi oamenii şi jinnii, pietatea celui mai
pios dintre voi, aceasta nu va spori cu nimic Puterea Mea! O, slujitorii Mei!
Şi dacă ar avea primul şi ultimul dintre voi, toţi oamenii şi jinnii, ticăloşia
celui mai ticălos dintre voi, aceasta nu va diminua cu nimic Puterea Mea! O,
slujitorii Mei! Şi dacă s-ar aduna primul şi ultimul dintre voi, toţi oamenii
şi jinnii la un loc şi ar cere de la Mine şi Eu aş dărui fiecăruia ceea ce el a
cerut, aceasta nu ar descreşte cu nimic ceea ce Eu am, nici măcar cât ar pierde
oceanul dacă s-ar introduce şi s-ar scoate un ac din el... ”
Spre deosebire de oameni, care au nevoie de multe elemente pentru a
supraviețui (sănătate, oxigen, mâncare), Allah subhanahu wa taala nu depinde de
nimeni și nu are nevoie de absolut nimic.
98. Spune: “O, oameni ai Scripturii, de ce tăgăduiţi
semnele lui Allah? Doară Allah este martor la cele pe care le
făptuiţi!”
Aceasta este o întrebare retorică din partea lui Allah subhanahu wa
taala. Mulți dintre oamenii Cărții au tăgăduit semnele trimise de Allah
Preaînaltul. Aceste semne sunt de mai multe feluri, unele având o legătură
strictă cu profetul Muhammed ﷺ prin caracterizarea
acestuia. Înainte să se nască profetul Muhammed ﷺ,
comunitățile de iudei și creștini știau despre venirea unui profet într-o
perioadă foarte apropiată de cea în care ei trăiau. Aceștia cunoșteau familia
în care avea să se nască, precum și toate caracteristicile sale fizice.
De aceea, Allah subhanahu wa taala îi întreabă pe Oamenii
Scripturii de ce nu au crezut în acest profet și în Coran (Coranul făcând parte
tot din semnele lui Allah Preaînaltul), din moment ce El Preaînaltul știe toate
faptele lor. De altfel, și cei din tribul Quraiș cunoșteau caracteristicile
profetului. Când profetul a plecat într-o călătorie cu unchiul său, Abu Talib,
au întâlnit în Busra un călugăr creștin numit Bahira. Acesta l-a recunoscut
foarte repede pe profet și a spus:
„Acesta este cel mai nobil dintre oameni. Allah îl va trimite cu un
Mesaj, care va fi o milostenie pentru toate ființele.”
Abu Talib l-a întrebat: „Cum de știi lucrul acesta?”. El a răspuns:
„Când ați apărut dinspre Aqaba, toate pietrele și copacii s-au
închinat, iar ele nu fac asta niciodată, decât în fața unui profet. Îl mai pot
recunoaște și după sigiliul Profeției, aflat mai jos de umărul lui, având forma
unui măr. Am învățat aceasta din cărțile noastre.”
De frica evreilor, călugărul i-a mai cerut lui Abu Talib să trimită
băiatul înapoi la Mecca și să nu îl ducă în Siria. Abu Talib l-a ascultat și
l-a trimis la Mecca, împreună cu câțiva dintre servitorii săi.
De asemenea, pe vremea când încă nimeni nu știa de islam și îngerul
Gavril (as) i-a adus prima Revelație profetului ﷺ,
acesta a fost atât de speriat încât soția sa l-a dus la un văr de-al ei, Uaraqa
bin Naufal bin Asad bin ‘Abd Al-‘Uzza. El îmbrățișase creștinismul în perioada
preislamică, transcria Biblia în limba ebraică și era bătrân și orb. Khadija
i-a spus: „Vere al meu! Ascultă-l pe nepotul tău!”. Uaraqa a întrebat: „O,
nepoate! Ce ai văzut?”.
Mesagerul lui Allah (pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra
lui) i-a povestit ce i se întâmplase, iar Uaraqa a răspuns:
„Acesta este Namus, îngerul pe care Allah l-a trimis la Moise. Aș
vrea să fi fost mai tânăr. Aș vrea să pot trăi până în ziua în care poporul tău
se va lepăda de tine.”
Muhammed (pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui) l-a
întrebat: „Mă vor alunga ei?”. Uaraqa a răspuns afirmativ:
„Oricine a venit cu un asemenea Mesaj a fost tratat cu dușmănie și,
dacă aș mai trăi până în ziua aceea, atunci te-aș sprijini cu putere.”
99. Spune: “O, oameni ai Scripturii, de ce îi abateţi
de la calea lui Allah pe cei care cred şi de ce voiţi voi să o faceţi
strâmbă când voi sunteţi martori?” Iară Allah nu este cu nebăgare de
seamă faţă de ceea ce faceţi voi.
Aceasta este o nouă întrebare
retorică din partea lui Allah subhanahu wa taala, care trece la un alt nivel.
În versetul anterior, Allah subhanahu wa taala i-a întrebat pe Oamenii Cărții
de ce nu cred, reflectând o chestiune personală, lăsată la libera alegere a
fiecăruia. În acest verset însă, ei sunt întrebați de ce îi abat de la credință
pe cei care cred.
Cei din tribul Quraiș procedau la
fel cu persoanele care doreau să urmeze calea islamului. Ei îi îndemnau pe
oameni să nu asculte versetele revelate profetului Muhammed ﷺ, acuzându-l că este vrăjitor, poet sau nebun. De exemplu, unul
dintre cei mai mari poeți din acele vremuri, At-Tufayl ibn Amr ad-Dawsi, odată
ajuns la Mecca, a vrut să asculte versetele Profetului ﷺ. Quraișiții l-au întâmpinat însă și i-au spus să nu cumva să le
asculte, deoarece va rămâne vrăjit toată viața. Aceștia au reușit să îl
convingă într-atât încât poetul și-a astupat urechile.
Totuși, ajuns la Kaaba, el și-a
spus că are destulă cunoaștere și pricepere în arta poeziei încât să își dea
seama singur dacă acele versete sunt cuvinte divine sau simple născociri și
versuri scrise de om. Și-a descoperit urechile pentru a putea auzi versetele
lui Allah subhanahu wa taala și a ascultat o perioadă lungă de timp. Mai
târziu, când s-a întors la cei din tribul Quraiș, aceștia au observat
schimbarea și au spus: „Se întoarce cu altă față decât cea cu care a plecat”.
At-Tufayl ibn Amr ad-Dawsi a
recunoscut autenticitatea Coranului, explicând că versetele sale au o
expresivitate unică, ce nu este caracteristică limbajului poetic, pe care nu a
mai auzit-o niciodată și pe care niciun om nu ar fi putut să o redea în scris.
Exprimările pline de sens, încântătoare şi atrăgătoare ale Sfântului Coran s-au
întipărit în inimi şi i-au impresionat pe cei înţelepţi atât de mult, încât au
uitat de lucrările literare și de poeziile profunde ale marilor poeţi. Mai
târziu, acest mare poet a îmbrățișat islamul.
Prin urmare, în acest verset nu
mai vorbim despre o libertate individuală de alegere, ci despre o împotrivire.
Nu doar oamenii care voiau să afle despre islam și profetul Muhammed ﷺ erau împiedicați să cunoască adevărul, ci
și cei care erau deja musulmani. Există multe astfel de exemple în viața
profetului Muhammed ﷺ, iar aceste lucruri
s-au întâmplat în trecut și continuă să se întâmple și în zilele noastre.
În etapa timpurie a islamului, o
comisie formată din lideri de seamă ai orașului Mecca a venit la profetul
Muhammed ﷺ pentru a-i aduce diferite cadouri și
oferte în schimbul renunțării la misiunea sa. Ei au mers mai întâi la unchiul
său, Abu Talib, însă acesta i-a refuzat. Ulterior, aceștia i-au spus Profetului
ﷺ că îl vor alege conducătorul lor dacă vrea
să ajungă cel mai puternic, că îi vor oferi toate averile lor dacă dorește
bogății, iar dacă este bolnav, îi vor aduce cei mai buni medici.
Văzând că nimic nu îl convinge pe
profetul Muhammed ﷺ să renunțe la
misiunea sa, ei au început să cultive îngrozitoarea idee de a-l reduce
definitiv la tăcere pe susținătorul noii Chemări, prin acte de brutalitate sau
chiar prin crimă. Însă orice mișcare în această direcție era împiedicată cu
încăpățânare de unchiul său, Abu Talib, prin puternica poziție socială pe care
o deținea, precum și prin întreaga protecție și sprijinul pe care i le acorda
nepotului său.
Din această cauză, păgânii din
Mecca au decis să îl abordeze pentru a doua oară pe Abu Talib, insistând ca
acesta să pună capăt activităților nepotului său. Ei susțineau că, dacă aceste
acțiuni nu sunt controlate, pot duce la o animozitate gravă. Abu Talib a fost
puternic afectat de această amenințare directă și de ruptura produsă între sine
și poporul său, dar nu își putea permite nici să îl părăsească pe Mesager. El a
trimis după nepotul său, i-a povestit ce spuseseră oamenii și i-a zis:
„Cruță-mă și cruță-te și pe tine și nu mă îngreuna cu o povară pe care nu o pot
purta”.
Profetul Muhammed ﷺ, gândindu-se că unchiul său îl va abandona
și nu îl va mai sprijini, a spus:
„O, unchiule! Jur pe Allah că,
dacă ei mi-ar pune Soarele în mâna dreaptă și Luna în cea stângă, cerându-mi să
părăsesc această cauză, eu nu aș părăsi-o până ce Allah nu-mi va arăta calea
Sa. Dacă nu, eu îmi voi da viața pentru credința mea.”
Profetul Muhammed ﷺ s-a ridicat și s-a întors să plece, dar
unchiul său l-a strigat, spunându-i: „Vino înapoi, nepoate!”. Când
acesta s-a întors, Abu Talib i-a zis: „Mergi și propovăduiește tot ce vrei,
fiindcă jur pe Allah că nu te voi abandona niciodată”.
Profetul Muhammed ﷺ ar fi putut alege foarte simplu să fie
conducător, să aibă bogății și să nu mai îndure atâtea răutăți. Însă, prin
alegerea sa, el a arătat cât se poate de clar onoarea pe care noi ar trebui să
o avem și să o păstrăm curată în viața noastră, oferindu-ne un exemplu despre
libertatea și puterea de decizie pe care ar trebui să le deținem.
Credința nu se obține prin posturi, bani sau titluri, ci este ceva care trebuie să vină din interior; ea reprezintă alegerea intimă a omului și legătura lui directă cu Divinitatea.
Exegeza Coranului – profesor Demirel Gemaledin
Transcriere audio non-textuală
Camelia Hejou
Comentarii
Trimiteți un comentariu