Bismillahir
Rahmanir Rahim!
Pacea
și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, asupra
companionilor săi și a tuturor celor care purced pe drumul acestora până în
Ziua de Apoi!
78. Printre ei sunt unii care stâlcesc Cartea cu limbile lor,
pentru ca să vă facă să credeţi că [aceasta] este din Carte, însă aceasta nu
este din Carte, şi ei spun: “Aceasta este de la Allah”, fără ca să fie de la
Allah. Ei spun minciuni împotriva lui Allah cu bună ştiinţă.
Acest
text face parte din grupul de versete în care Allah Preaînaltul enumeră păcatele
săvârșite de cei din Neamul Cărții, alături de oamenii cu care trăiau în acea
perioadă. Astfel, Allah Preaînaltul descrie mai multe situații în care iudeii
din neamul Banu Israil (بَنُو إِسْرَائِيلَ) au alterat anumite versete în funcție de
intențiile și interesele lor, atunci când s-a discutat despre Cartea lor.
Allah
Preaînaltul îi acuză că, în timp ce citesc Scriptura, răsucesc cu limba anumite
cuvinte sau propoziții care contravin intereselor lor personale sau credințelor
și teoriilor religioase auto-inventate. Ei schimbă în mod voit sensurile pentru
a induce în eroare oamenii, folosindu-se de judecăți false sau credințe
religioase greșite, urmărind un câștig anume sau încercând să scape de anumite
obligații.
Este
o ironie faptul că unii oameni tratează uneori Coranul însuși în același mod.
Ei nu îl pot schimba sau falsifica, deoarece Coranul este unic și inimitabil,
însă pot interpreta greșit sensurile sale. De exemplu, în privința rugăciunii,
cei care doresc să o reinterpreteze susțin că în Coran scrie doar că trebuie să
te rogi lui Allah Preaînaltul, nu și că este obligatorie împlinirea ei într-un
mod anume, așa cum toți bine știm. Ei afirmă că este suficient să vorbești cu
Allah Preaînaltul și că nu este necesară nici măcar abluțiunea, ci consideră că
este important și de ajuns doar să creezi o legătură cu El ﷻ.
Prin urmare, această interpretare greșită duce la eliminarea unuia dintre cei
mai importanți stâlpi ai islamului.
Un
alt exemplu de stâlcire a sensurilor versetelor coranice este interpretarea
eronată a expresiei metaforice referitoare la Fața lui Allah Preaînaltul.
Aceasta nu înseamnă că Allah Preaînaltul are un chip asemănător omului. El ﷻ nu
se aseamănă cu niciuna dintre creaturile Sale. Ceea ce își închipuie omul
despre Allah Preaînaltul nu este Allah Preaînaltul, deoarece mintea umană este
finită și limitată, în timp ce Allah Preaînaltul este infinit și etern. Ca
atare, ceea ce este finit și limitat nu poate percepe ceea ce este etern și
infinit.
„...şi ei spun: “Aceasta este de la Allah”, fără ca să fie de la
Allah”.
Pronumele
personal „ei” din acest verset se referă la persoanele bine văzute în
societate, la cei care dețin cunoaștere și la cei înțelepți. Să folosim drept
exemplu figura imamului (إِمَام - imam).
Imamul
este cel care îndrumă oamenii în situațiile în care aceștia nu știu cum să
procedeze pentru a rezolva o problemă. Să ne imaginăm persoane care nu știu să
scrie sau să citească și care locuiesc într-un sat uitat de lume, fără acces la
informație. Omul de rând întreabă, de exemplu, ce să facă în cazul în care a
pierdut rugăciunea de dimineață, dându-și seama prea târziu că nu a
îndeplinit-o la timp. În mod normal, imamul îl sfătuiește ca altă dată să își
pună ceasul să sune la timp pentru rugăciune. Dar ce se întâmplă dacă imamul îi
spune că pentru pierderea rugăciunii trebuie să îi aducă un bun material și
astfel Allah Preaînaltul îl va ierta? Oare va putea refuza omul de rând un imam
cu autoritate? Poate că nu, caz în care omul simplu va avea de suferit într-un
fel sau altul, deoarece există diverse modalități prin care unii oameni îi
subordonează pe alții. Cum fac acest lucru? Ei spun: „Aceasta este de la
Allah”, iar omul neștiutor îl crede pe imamul învățat și îndeplinește acel
lucru ca fiind o poruncă a lui Allah Preaînaltul.
„Ei spun minciuni împotriva lui Allah cu bună ştiinţă.”
Să spui
minciuni împotriva lui Allah Preaînaltul cu bună știință este unul dintre cele
mai mari și mai grave păcate pe care le poate comite o persoană.
„Semnatarii în
numele Domnului lumilor” este titlul unei cărți celebre scrisă de Ibn al-Qayyim
(Allah să-l aibă în mila Sa), dar este și o realitate care ne reprezintă pe
toți.
Noi toți
devenim, într-un fel, „semnatari” atunci când hotărâm lucruri, emitem opinii sau
luăm decizii în chestiuni religioase.
Oamenii se
grăbesc adesea să dea răspunsuri la întrebări legate de credință. Dorința de a
ajuta nu este un lucru rău în sine, însă implică o responsabilitate imensă.
Dacă persoanele care vorbesc nu au o bază solidă de cunoștințe religioase și
răspund cu ușurință în numele lui Allah Preaînaltul, consecințele sunt extrem
de grave.
Din acest motiv, imamul Malik (Allah să-l aibă în mila Sa) avea o mare
precauție în a folosi cuvinte categorice precum „halal” sau „haram” fără o
dovadă absolut sigură. Îi era teamă să nu declare interzis ceva ce Allah ar fi
putut permite, sau invers. El nu se grăbea să pună etichete definitive, ci
prefera să exprime doar o opinie moderată, spunând simplu că un anumit lucru îi
displace.
79. Nu se cuvine ca un om căruia Allah i-a dăruit Cartea,
Cârmuirea şi Profeţia să spună apoi lumii: “Fiţi adoratorii mei, şi nu ai lui
Allah”, ci [se cuvine să spună]: “Fiţi supuşi Domnului, pentru că voi aţi
învăţat [pe alţii] Cartea şi aţi iscodit-o”.
În
acest verset, Allah Preaînaltul ne vorbește despre un profet și despre
modalitatea prin care putem face diferența între un trimis drept și unul
mincinos.
De-a
lungul istoriei omenirii au existat mulți profeți mincinoși. Chiar și în zilele
noastre, unii oameni se consideră un fel de profeți. Ei citesc Coranul și
susțin că vorbesc în numele lui Allah Preaînaltul sau pretind că au avut un vis
în care El ﷻ le-a
transmis că o mare nenorocire sau o mare primejdie va veni asupra oamenilor
dacă fac sau nu fac anumite lucruri. Unii oameni chiar cred în aceste profeții
mincinoase.
Prin
urmare, cum facem diferența? Răspunsul îl aflăm în continuarea versetului: un profet adevărat, căruia i s-au dat
Cartea, Înțelepciunea și Profeția, nu va spune niciodată oamenilor „Fiţi
adoratorii mei, şi nu ai lui Allah”, ci le va cere întotdeauna: „Adorați-L pe
Allah!”
Niciun
profet adevărat, sincer și drept nu a avut vreo altă pretenție de la oameni în
afară de aceea de a-L adora pe Allah Preaînaltul. Ei au dorit doar să fie
alături de credincioși și de cei oropsiți, în timp ce profeții mincinoși au
căutat întotdeauna să se folosească de oameni pentru propriile interese.
Expresia
„Fiţi supuşi Domnului” (رَبَّانِيِّينَ - rabbaniyyin) are la
bază cuvântul „Rabb” (رَبّ), care înseamnă Stăpân. Un profet nu le va spune oamenilor altceva
decât: „Supuneți-vă lui Allah, adorați-L pe Allah, împliniți poruncile lui
Allah!”
În
zilele noastre, un om numit rabbani (رَبَّانِيّ) este cel care se
supune, ascultă și se dedică întru totul lui Allah Preaînaltul. Oare mai există
în zilele noastre oameni numiți rabbaniyyin? Aceștia mai sunt cunoscuți și sub
denumirea de awliya' Allah (أَوْلِيَاءُ اللَّهِ -
apropiații sau prietenii lui Allah). Nu trebuie să transformăm această calitate
într-un țel imposibil de atins. Atât timp cât o persoană este stăpână pe
deciziile sale, distinge binele de rău, conștientizează adevărul și îl urmează,
ea poate fi considerată un wali (وَلِيّ - apropiat al lui
Allah). Însă acest lucru nu trebuie să nască mândrie, deoarece nu reprezintă un
titlu de laudă. Un wali nu ar încălca niciodată lucrurile obligatorii pe
care Allah Preaînaltul le-a poruncit, așa cum reiese din următorul hadis qudsi) și din versetele coranice:
Profetul
Muhammed ﷺ a
spus că Allah Preaînaltul a rostit: „Cu adevărat,
Allah Preaînaltul a spus: «Cine l-a afectat pe vreunul dintre împuterniciții
mei (wali), i-am vestit Eu lui o războire; și nu se apropie de mine robul Meu
prin ceva care să fie mai plăcut pentru Mine, decât ceea ce i-am impus lui; și
nu încetează robul Meu întru a se apropia de Mine prin (acte de adorare)
voluntare, până ce am ajuns Eu să îl iubesc. Și dacă l-am iubit, am devenit Eu
auzul prin care el aude, și vederea prin care el vede, și mâna prin care el
lovește, și piciorul prin care el pășește, și dacă mi-ar cere, i-aș da, și dacă
ar căuta adăpost la Mine, l-aș adăposti pe el.»” (relatat de Bukhari)
De
asemenea, în Sfântul Coran se menționează: „Într-adevăr,
apropiații lui Allah nu au a se teme și nici nu vor fi mâhniți. Aceia care cred
și care au frică de Allah! Pentru ei este bună vestire în această viață
lumească, la fel ca și în Lumea de Apoi. Cuvintele lui Allah nu vor cunoaște
nicio schimbare. Aceasta este marea izbândă.” (Coran, 10:62-64).
Au
existat astfel de oameni în trecut și există și în prezent. Ei sunt puțini,
însă oricine dintre noi poate deveni un apropiat al lui Allah Preaînaltul; este
greu, dar nu imposibil.
O
întâmplare din vremea profetului Musa (as) ne dezvăluie cum un om păcătos a
devenit un apropiat al lui Allah Preaînaltul:
S-a
relatat că în timp ce Moise (as) cutreiera deșertul împreună cu fiii lui
Israel, o secetă nemiloasă i-a împresurat. Astfel, ei și-au ridicat mâinile
spre cer, rugându-se ca ploaia binecuvântată să îi răcorească. În scurt timp,
spre surprinderea profetului și a tuturor celor prezenți, norii puțini de pe
cer au dispărut, arșița s-a intensificat, iar seceta a devenit și mai aprigă.
Atunci, lui Moise (as) i s-a revelat că în rândul comunității sale se află un
mare păcătos, care nu I-a dat ascultare lui Allah Preaînaltul timp de 40 de
ani. Allah Preaînaltul i-a transmis lui Moise (as) că acel om trebuie să se separe
de grup, și abia după aceea va trimite ploaia.
Moise
(as) i-a adunat pe oameni și le-a spus: „Printre noi există o persoană care nu
a dat ascultare lui Allah timp de 40 de ani. Să se separe de noi, pentru ca
abia atunci să fim salvați de secetă.”
Bărbatul
vinovat a așteptat, privind în stânga și în dreapta în speranța că altcineva va
face pasul în față, însă nimeni nu s-a mișcat. În acel moment, dându-și seama
că el este singura persoană vizată, broboane de sudoare au început să-i curgă
pe frunte. Se gândea că dacă va rămâne ascuns, toți vor muri de sete, iar dacă
se va da în vileag, va suporta umilința în fața întregii comunități. Atunci, el
și-a ridicat mâinile cu o sinceritate și o umilință pe care nu le mai încercase
niciodată, și cu lacrimi în ochi a strigat în sinea lui: „O, Allah, ai milă
de mine! O, Allah, ascunde-mi păcatele! O, Allah, iartă-mă!”
În
timp ce Moise (as) și poporul său așteptau ca păcătosul să pășească în față,
norii au acoperit cerul și o ploaie bogată a început să cadă pe nisipul
fierbinte. Văzând aceasta, Moise (as) a întrebat: „O, Allah, ne-ai
binecuvântat cu ploaie, deși nimeni nu a ieșit în față.” Allah Preaînaltul
a răspuns: „Moise, acest lucru se datorează căinței acestui om.”
Moise
(as) a dorit să afle cine este acea persoană și a cerut: „O, Allah,
arată-mi-l pe acest om.” Însă Allah Preaînaltul i-a răspuns: „Moise,
i-am tăinuit păcatele timp de 40 de ani când îmi era neascultător, cum crezi că
l-aș putea da în vileag acum, după ce s-a căit?”
Spre
sfârșitul versetului se menționează: „...pentru că voi aţi învăţat [pe
alţii] Cartea şi aţi iscodit-o”.
Observăm
că în acest fragment este menționată mai întâi predarea și abia apoi studiul
sau cercetarea. Teoretic, ordinea firească ar presupune studiul prealabil,
urmat de predare. De ce a folosit Allah Preaînaltul această ordine?
Când
Cartea și mesajul există deja, îndemnul adresat celorlalți de a o pune în
practică reprezintă primul act de predare (دَعْوَةٌ - da'wah). Chemarea la credință
este acțiunea primordială, menită să îl determine pe celălalt să accepte
mesajul și să înceapă aplicarea lui. Aceasta stabilește baza credinței și a
acțiunii practice. Este mai puțin important dacă la început nu deții o
înțelegere completă; îndemnul către bine este esențial pentru a-l învăța
treptat pe cel de alături cum să împlinească acel bine.
Exegeza Coranului
Profesor Demirel
Gemaledin
Transcriere audio non-textuală
Camelia Hejou
Comentarii
Trimiteți un comentariu