Bismillahir
Rahmanir Rahim!
Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, asupra companionilor săi și a tuturor celor care purced pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
62.
Aceasta este povestea cea adevărată şi nu există
divinitate în afară de Allah, iar Allah este
Puternic, Înţelept [Al-’Aziz, Al-Hakim].
În acest
verset, Allah Preaînaltul îi spune profetului Muhammed ﷺ că tot ceea ce i-a fost revelat în versetele anterioare despre
Maria și fiul său, Isus (as), despre Zaharia (as) și familia lui Imran
reprezintă povestiri cu totul adevărate.
Litera ”l”
din această propoziție se numește ”lam-ul de întărire”, iar faptul că
Allah Preaînaltul o folosește este ca și cum s-ar jura. Acest lucru înseamnă că
nu ar trebui să existe nicio îndoială în mintea cititorului în ceea ce privește
povestea profetului Isa (Isus).
Toate aceste
povestiri scot în evidență un singur lucru, și anume monoteismul: ”La ilaha
illallah!” - ”Nu există divinitate în afară de Allah”.
Sufletul omului
ajunge de multe ori să se umple cu lucruri care Îi displac lui Allah
Preaînaltul, iar atunci omul trebuie să înlăture aceste lucruri din inima lui.
Când dorești să ridici o construcție nouă, o casă de exemplu, ce faci mai
întâi? Pregătești locul pe care vei ridica temelia casei, curățându-l de
resturi și gunoaie, și nivelezi acel loc pentru a putea ridica o fundație
puternică și stabilă. Similar procedăm și cu inima noastră, îndepărtând tot
ceea ce ar putea să îngreuneze sau să dăuneze mai apoi construcției credinței
noastre. În acest fel construim o credință curată și sinceră, ce are la bază
doar monoteismul ”La ilaha illallah”. Facem aceste lucruri deoarece, cu
siguranță, așa cum ne răspunde Allah Preaînaltul, ”Allah este Puternic,
Înţelept [Al-’Aziz, Al-Hakim].”
Puterea și
înțelepciunea sunt două lucruri care, folosite împreună, aduc doar bine, însă
folosite separat aduc de cele mai multe ori numai rău.
63.
Iar dacă ei întorc spatele, Allah îi ştie pe cei care seamănă stricare!
Oferta pe care
Allah Preaînaltul o prezintă oamenilor, precum Paradisul și răsplata faptelor
bune, este dedicată exclusiv celor care împlinesc aceste fapte din credință și
devotament. De aceea, acest verset este un mesaj direct către cei care ”întorc
spatele”, cărora Allah Preaînaltul le transmite că El Îi cunoaște.
O persoană
”întoarce spatele” altei persoane atunci când realizează, de fapt, cine este
cel din fața sa. În acest context, este vorba despre oamenii care ajung să
conștientizeze autenticitatea acestei religii și, cu toate acestea, îi întorc
spatele. Cine Îl cunoaște cu adevărat pe Allah Preaînaltul nu Îi va întoarce
spatele niciodată. Profetul Muhammed ﷺ
spunea: ”Să urâți să vă întoarceți la necredință așa cum urâți să ajungeți să
cădeți în focurile Iadului”.
Allah
Preaînaltul îi compară pe cei necredincioși cu cei care seamănă stricare. De
exemplu, dacă într-un coș plin cu mere se află un măr stricat, acesta din urmă
va strica, în timp, toate celelalte mere. Similar, într-o comunitate de
credincioși este de ajuns să se afle un necredincios pentru a-i atrage și pe
ceilalți pe un drum greșit, iar în timp, acea comunitate va ajunge să se
strice. Însă ne întrebăm: a lăsa o persoană să rătăcească pe un drum greșit,
spunând că nu este treaba noastră ce face, reprezintă un comportament islamic?
O pildă drept
răspuns la această întrebare se află în versetele din sura Adh-Dhariyat și sura
Hud, unde Allah Preaînaltul ne-a înștiințat că atunci când la profetul Avraam
(as) au venit îngerii – și se spune că erau trei: Gavriil, Mihail și Israfil –,
acesta i-a tratat ca pe niște oaspeți, căci nu știa cine sunt. Le-a pregătit un
vițel fript, însă când le-a adus mâncarea și i-a poftit să mănânce, aceștia nu
au dat niciun semn că ar dori să o facă, deoarece îngerii nu poftesc la hrană.
Avraam (as) nu a aprobat purtarea lor ciudată și l-a cuprins frica de ei. Dar
ei au zis: “Nu-ți fie frică! Noi am fost trimiși la neamul lui Lot!”.
Îngerii au adăugat că îi vor nimici pe aceștia, moment în care Avraam (as) a
încercat cumva să le ia apărarea celor din neamul lui Lot (as). Avraam (as) era
blând, căinător și rugător, încercând să spună că printre ei sunt și oameni
evlavioși, însă îngerii i-au răspuns: “O, Avraam, renunță la aceasta, căci
hotărârea Domnului tău a venit, iar asupra lor se va abate o osândă
nestrămutată”.
Oamenii
nepăsători, care nu se implică pentru a îndrepta o greșeală în comunitate
atunci când văd că acel lucru greșit duce la stricarea întregii societăți, dau
dovadă de egoism. Desigur, există cazuri speciale în care nu este bine să te
implici, dacă intervenția ta ar duce la agravarea situației, însă omul trebuie
să fie bun pentru el, pentru cei apropiați lui și pentru comunitatea lui.
Credința nu trebuie să se rezume doar la confortul casei, deoarece acest lucru
nu reprezintă islamul. Allah Preaînaltul ne spune că trebuie să fim activi în
societate, să chemăm oamenii la credință și să oglindim islamul în faptele și
în comportamentul nostru. De aceea suntem atenționați cum ar trebui să facem
dawah și cum să ne comportăm cu Ahlul Kitab (Oamenii Cărții): ”Nu îi
înjurați, pentru ca mai apoi ei să nu vă înjure pe voi și pe Domnul vostru!”.
Noi suntem responsabili în primul rând de noi înșine, apoi de cei apropiați nouă și, în ultimul rând, suntem responsabili de cei din jurul nostru, însă această responsabilitate trebuie să conțină întotdeauna și înțelepciune.
64.
Spune: „O, voi oameni ai Scripturii, veniţi la un cuvânt comun între noi şi
voi: să nu-L adorăm decât pe Allah, să nu-L asociem
cu nimic, să nu ne luăm unii pe alţii drept dumnezei, în
afară de Allah. Apoi dacă ei vor întoarce spatele, spuneţi-[le]:
Mărturisiţi [cel puţin] că noi suntem supuşi!”.
Ca și în
versetele anterioare, modul de manifestare a credinței și îndrumările despre
cum se face dawah sunt prezente și în acest fragment. Se spune că acest verset
a fost pogorât fie atunci când evreii au venit să discute cu profetul Muhammed ﷺ la Medina, fie atunci când delegația
creștinilor din Najran l-a vizitat în același scop, existând mai multe relatări
care vorbesc despre ambele contexte.
Când Allah
subhanahu wa taala vorbește despre evrei și creștini numindu-i „Oameni ai
Scripturii”, se poate naște întrebarea dacă această numire îi delimitează
într-un anume fel, punându-i pe unii în avantaj și pe alții în dezavantaj.
În realitate,
când este vorba clar despre credință, Coranul îi numește pe toți „Oamenii
Cărții” și nu face nicio diferență între ei; însă, atunci când se descrie
natura păcatelor lor, diferența devine evidentă.
Prin Oamenii
Scripturii se au în vedere evreii și creștinii, iar Scripturile reprezintă
Evanghelia și Tora. Mesajul central este o invitație de a se alătura crezului
pe care musulmanii l-au acceptat și pe care nici ei nu îl pot respinge ca fiind
fals, deoarece este confirmat și susținut de învățăturile propriilor lor cărți
sacre.
Îndemnul „veniţi
la un cuvânt comun între noi şi voi” ar trebui să fie motto-ul oricărei
persoane care dorește să facă dawah, deoarece acest verset scoate în evidență
destul de clar că propovăduirea începe de la lucrurile comune și nu de la
diferențe. Tot de aici înțelegem cum se ramifică aceste diferențe:
Primul lucru în
comun este monoteismul: să nu-L adorăm decât pe Allah. Toți oamenii au și cred
într-un singur Dumnezeu, indiferent de modul în care îl numesc în limba lor.
Al doilea lucru
aproape în comun este să nu-L asociem cu nimic. Aceasta înseamnă să nu I se
asocieze nimeni și nimic lui Allah Preaînaltul, fapt care ar conduce la șirk.
Al treilea
lucru, cel care marchează deja o diferență destul de clară, este să nu ne luăm
unii pe alții drept dumnezei în afară de Allah. Această rânduială ne cere să nu
ne adorăm unii pe alții, iar dacă avem nevoie de ajutor, să îi cerem direct lui
Allah Preaînaltul, fără intermediari, spre deosebire de situațiile în care unii
oameni își îndreaptă rugăciunile către diverse lucruri sau sfinți.
Când oamenii
ajung să îl uite pe Allah subhanahu wa taala și să își îndrepte cererile de
ajutor către morminte sau alte persoane, acest lucru devine o mare problemă.
Alija
Izetbegovic, fostul președinte al Bosniei-Herțegovina, a fost un politician,
jurist și filosof musulman, considerat una dintre mințile luminate ale Europei
de Est musulmane. Era un om cu o credință puternică. Într-o zi, când a mers la
moschee, fiind președintele țării, mulțimea s-a dat la o parte pentru a-i face
loc să treacă nestingherit spre primul rând, în spatele imamului. El nu s-a
simțit mândru de această onoare, ci, dimpotrivă, le-a atras atenția oamenilor,
spunându-le să nu mai procedeze așa cu nimeni, indiferent de funcția deținută,
deoarece în acest mod se creează tiranii.
Finalul
versetului, „Apoi dacă ei vor întoarce spatele, spuneţi-[le]: Mărturisiţi
[cel puţin] că noi suntem supuşi!”, face referire la o supunere care
include numeroase obligații, depășind simpla respectare a lucrurilor permise
sau interzise. Supunerea față de Allah subhanahu wa taala ar trebui să cuprindă
toate ipostazele vieții, nu doar momentele dedicate pentru rugăciune, post,
sadaqa sau alte forme de ibadat. Omul se află în stare de supunere și atunci
când merge la serviciu, când învață sau când citește, iar lucrurile așezate
corect vor avea drept rezultat o bună înțelegere în familie și în societate.
Mărturisirea „Noi
suntem supuși” este extrem de importantă și va avea o valoare deosebită în
Ziua de Apoi. Atunci, oamenii și toate părțile corpului lor vor depune
mărturie, iar plantele, pietrele, animalele, pământul și Coranul vor fi
chemate, de asemenea, să depună mărturie în favoarea sau în defavoarea noastră.
Exegeza Coranului - profesor Demirel Gemaledin
Comentarii
Trimiteți un comentariu