Surat Al 'Imran 3:56 - 57

Bismillahir  Rahmanir Rahim!

Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, asupra companionilor săi și a tuturor celor care purced pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!

 

56. Cât despre cei care au tăgăduit, pe ei îi voi supune la chinuri grele atât în această lume, cât şi în Lumea de Apoi şi ei nu vor avea pe nimeni să-i ajute.

 

În acest verset, cât și în cel următor, Allah Preaînaltul ne spune care va fi destinația finală a două grupuri de oameni: cei credincioși, care au recunoscut credința și au urmat calea lui Allah Preaînaltul, și cei necredincioși, care nu au recunoscut-o sau nu vor să o recunoască. În Sfântul Coran vom găsi de multe ori versete care încep cu „Cei care au crezut...” sau „Cei care nu au crezut...”.

„Cei care au tăgăduit...” – adică cei care își dau seama de adevăr, însă nu vor să îl recunoască, cei care văd semnele lui Allah Preaînaltul peste tot, însă le tăgăduiesc.

Există vreo legătură între un om care este chinuit și credința lui?

Toți oamenii necredincioși sunt supuși la chinuri grele pe pământ?

A-i supune pe oameni la chinuri grele nu înseamnă că Allah Preaînaltul îi chinuie pe oameni fizic. Adeseori vedem oameni care trec prin multe greutăți cotidiene, însă acest lucru nu înseamnă că ei trec prin aceste încercări fiindcă au tăgăduit credința

În acest caz, ce înseamnă acest mesaj de la Allah Preaînaltul?
Oare este un chin fizic, așa cum tindem să credem când începem a citi versetul?

Cel mai mare chin la care îl poate supune Allah Preaînaltul pe un om necredincios este acela de a nu-i oferi vreodată șansa de a deveni credincios, de a-i ștampila inima cu necredința, astfel încât să nu mai vadă adevărul drept adevăr și minciuna drept minciună.
Un exemplu în acest sens este Iblis (Șeitan), căruia Allah Preaînaltul nu îi va primi niciodată căința sau credința pe care a pierdut-o din mândrie.

Atât timp cât omul greșește și se căiește, Allah Preaînaltul îl iartă, însă dacă omul desconsideră acel păcat, atunci va pierde orice șansă de a i se primi căința. Într-o relatare, profetul Muhammed ﷺ spunea că în Ziua de Apoi credinciosul își va vedea cel mai mic păcat precum o stâncă ce stă să cadă asupra capului său, însă păcătosul își va vedea cel mai mare păcat precum o muscă ce trece prin fața sa, iar el o îndepărtează cu mâna.

O altă formă de chin la care este supus omul pe pământ este aceea prin care Allah Preaînaltul îl lasă pe acesta să se adâncească în păcate. Unui om care a păcătuit, Allah Preaînaltul îi permite să se căiască și îl iartă, atât timp cât omul nu se mai întoarce la acel păcat. Prin împiedicarea omului de a se întoarce la acel păcat după ce s-a căit, Allah Preaînaltul își arată mila Sa față de oameni. Însă vedem oameni care, după ce au păcătuit, nu se opresc, dimpotrivă, ei fac păcate și mai mari. Oare Allah Preaînaltul nu îi vede? Cu siguranță Allah Preaînaltul vede tot, însă le permite adâncirea în păcate pentru a-i trage la socoteală în Ziua de Apoi, și aceasta este pedeapsa Lui Preaînaltul, chinurile Iadului.

”Și ei nu vor avea pe nimeni să-i ajute...” - în această lume, omul mai găsește uneori sprijin la semeni, cu voia lui Allah Preaînaltul, însă în Ziua de Apoi necredinciosul nu va mai avea parte de niciun ajutor. Atunci va exista doar mijlocirea îngăduită de Allah Preaînaltul în favoarea oamenilor, așa cum am menționat în lecțiile anterioare, când Coranul, profeții (as), locul rugăciunii sau postul vor depune mărturie pentru cei care au recitat, s-au rugat și au postit.

 

57. Cât despre cei care cred şi săvârşesc fapte bune, El le va da răsplata cuvenită lor. Allah nu-i iubeşte pe cei nelegiuiţi!

În contrast cu versetul anterior, observăm că Allah Preaînaltul se adresează de această dată celor care cred și care împlinesc fapte bune. Alăturarea faptelor bune este esențială, deoarece credința interioară nu este de ajuns, ci ea trebuie să se oglindească în acțiunile noastre de zi cu zi, precum postul, rugăciunea sau actele de caritate. Dacă această credință nu se manifestă prin fapte, nu ar mai exista nicio diferență între noi și cei care se rezumă doar la a spune că cred.

Afirmația că Allah nu-i iubește pe cei nelegiuiți ne arată că El Preaînaltul nu nedreptățește pe nimeni, indiferent de numărul faptelor împlinite. Fiecare om va primi exact răsplata cuvenită pentru ceea ce a săvârșit. Totuși, nedreptatea se poate manifesta în mai multe direcții: față de animale, față de plante, față de semeni, față de noi înșine sau chiar față de Allah Preaînaltul.

·        Îl nedreptățim pe Allah Preaînaltul atunci când nu îi împlinim poruncile.

 

·        Pe noi înșine ne nedreptățim în momentul în care ne folosim corpul sau simțurile în alt scop decât cel pentru care au fost create. De pildă, facem o nedreptate când ne folosim mintea pentru a vicleni și a aduce gâlceavă între oameni, ochii pentru a privi la ceea ce este haram (حَرَامٌ - haram) sau urechile pentru a asculta lucruri interzise.

 

·        Însă cea mai mare nedreptate pe care omul o poate comite față de el însuși rămâne tăgăduirea adevărului.

 

 

Exegeza Coranului - profesor Demirel Gemaledin

 

 

Transcriere audio non-textuală

Camelia Hejou