Bismillahir Rahmanir Rahim!
Pacea și
binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, asupra companionilor
săi și a tuturor celor care merg pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
يَا أَيُّهَا
الَّذِينَ آمَنُوا إِنْ تُطِيعُوا الَّذِينَ كَفَرُوا
يَرُدُّوكُمْ عَلَىٰ أَعْقَابِكُمْ فَتَنْقَلِبُوا خَاسِرِينَ
149.
O, voi cei care credeţi! Dacă vă veţi supune celor care au tăgăduit, ei vă vor face să vă întoarceţi pe călcâiele voastre şi
veţi redeveni pierduţi!
Un verset în
care Allah subhanahu wa taala se adresează credincioșilor.
Cu o
introducere simplă, dar foarte puternică ”O, voi ce care credeți!”, menită să
capteze atenția cititorului, această adresare este dedicată celor care poartă
în sufletul lor dragostea pentru credință. Ceea ce urmează este o formă de
atenționare la adresa acestora, așa cum des întâlnim în Sfântul Coran după
expresia ”O, voi cei ce credeți”. Aceasta a fost denumită de unii dintre
savanții teologiei islamice ”al-walaa wal-baraa”, unde ”al-walaa”
înseamnă apartenența și loialitatea față de Allah Preaînaltul și Profetul Său ﷺ, iar ”al-baraa” înseamnă
dezicerea de toate păcatele și lucrurile de care Allah și Profetul ﷺ ne-au spus să ne îndepărtăm. Dintre aceste
lucruri face parte și supunerea față de cei care nu sunt credincioși – dacă vă
veți supune celor care au tăgăduit. Să aflăm ce înseamnă ”dacă vă veți supune”,
la ce se referă și ce include, de fapt, această supunere.
Supunerea este
acea formă prin care un om ajunge să se lase condus de Allah subhanahu wa
taala, de Trimisul Său ﷺ sau de oricine
altcineva în afară de aceștia. În acest verset, Allah Preaînaltul ne spune că
nu trebuie să ne lăsăm supuși de către cei care au tăgăduit - الَّذِينَ كَفَر (cei care au tăgăduit / nu au crezut) – un
cuvânt nu întâmplător ales. Acesta îi descrie foarte clar pe cei care și-au dat
seama de adevărul acestei religii, de veridicitatea Coranului și a profetului
Muhammed ﷺ, însă nu au vrut să accepte acest adevăr.
În momentul în
care un credincios, fie tânăr sau bătrân, mai nou sau mai vechi în ale
credinței, mai mult sau mai puțin practicant, ajunge să se supună oamenilor
care au tăgăduit, va avea foarte mult de pierdut - ei vă vor face să vă
întoarceţi pe călcâiele voastre - adică, acești necredincioși vă vor face să vă
pierdeți identitatea religioasă și veți rămâne cufundați în cele în care cred
și la care se supun ei.
Urmare a
acestui lucru, ce se va întâmpla cu toate faptele bune împlinite de aceștia?
”Veți redeveni
pierduți” - فَتَنْقَلِبُوا خَاسِرِينَ (astfel veți redeveni
pierduți) – verbul ”in kalaba” înseamnă ”a se reîntoarce” și nu a fost ales
întâmplător de Allah Preaînaltul. Omul se află într-o rătăcire la început, mai
apoi ajunge să fie dintre cei practicanți, însă, din cauza unei credințe mai
slabe, este foarte posibil să se supună altcuiva în afară de Allah Preaînaltul,
ajungând astfel precum era înainte, în rătăcire. Această atenționare era
adresată companionilor, care erau rătăciți înainte de venirea islamului, și
este universal valabilă pentru toți cei care au urmat după ei și care s-au
aflat la un moment dat în această stare de pierzanie până ce au ajuns să
cunoască, să îmbrățișeze islamul și să creadă în profetul Muhammed ﷺ.
Dacă privim cu
atenție la începutul versetului și la modul în care acesta se termină, am putea
avea senzația că există o contradicție. Probabil ne vom întreba cum Allah
Preaînaltul se adresează mai întâi oamenilor numindu-i credincioși și apoi le
spune că vor redeveni dintre cei pierduți. Se poate întâmpla ca un om evlavios
să își piardă această calitate și să redevină pierdut? Se poate ca un musulman
să piardă apropierea de Allah subhanahu wa taala, pe care a obținut-o prin
faptele sale? Aceste întrebări și le-au pus și Profetul ﷺ, și companionii (Allah să fie mulțumit de ei).
Dragi cititori,
dacă și voi vă puneți aceste întrebări, înseamnă că încă mai aveți în inimă
această credință, fie că ea ”pâlpâie” precum o flacără care crește și
descrește, fie că arde precum un foc puternic.
Dacă vă
întrebați ”Oare sunt eu un bun credincios?” sau ”Oare mi-a primit Allah
Preaînaltul faptele?”, să știți că aceste întrebări sunt dovezi ale credinței.
Dacă aveți vreo
îndoială, iar ea este amestecată cu speranța că Allah vă va accepta toate
faptele, să știți că acest sentiment este tot o dovadă a credinței.
Când Allah
Preaînaltul a început versetul cu ”O, voi cei ce credeți!”, a
privit mai întâi la acea părticică din inima noastră în care mai există câtuși
de puțină credință.
Prin această
chemare, Allah subhanahu wa taala îi consideră pe toți oamenii credincioși și
mai apoi îi atenționează asupra supunerii față de cei care tăgăduiesc,
spunându-le clar că vor redeveni ”pierduți – خَاسِرِين„
dacă îi vor urma pe aceștia. Verbul din limba arabă خاسر
înseamnă ”a pierde”, iar cuvântul ”husran” derivă de la el și înseamnă omul
care a pierdut toate faptele bune, iar toată agoniseala lui de pe acest pământ
devine egală cu zero. Aceasta este cea mai mare pierdere pe care o poate suferi
un om.
O, Allah,
ajută-ne să nu fim dintre cei خَاسِرِين
(hasirin – pierduți).
Dacă omul se
dezice de credință, toate faptele lui vor fi pur și simplu spulberate și va
ajunge în Ziua de Apoi fără nicio agoniseală, deoarece Allah subhanahu wa taala
ia în considerare etapa finală a vieții. Se poate întâmpla ca un om să facă o
viață întreagă fapte bune și la final să își schimbe subit această traiectorie
către Allah Preaînaltul, îndreptându-se într-o cu totul altă direcție; atunci
faptele lui încep să dispară până când acesta va ajunge în Ziua de Apoi fără
nicio faptă bună. De aceea, este necesar să ne rugăm la Allah subhanahu wa
taala să ne dăruiască statornicie pe drumul cel bun - ”Pe drumul drept Tu fii-ne Călăuzitor”.
بَلِ
اللَّهُ مَوْلَاكُمْ ۖ وَهُوَ خَيْرُ النَّاصِرِينَ
150. Însă
Allah este Stăpânul vostru şi El este cel mai bun dintre sprijinitori.
Este extraordinar
faptul că, după ce Allah ne spune să nu ajungem să fim dintre cei care se supun
altcuiva în afară de El Preaînaltul și să nu dăm ascultare celor tăgăduitori,
revine ca de fiecare dată să ne clarifice cine este El, ce este supunerea, cum
și cui trebuie oferită această supunere. Supunerea trebuie dedicată doar lui
Allah, împlinind doar actele de adorare prescrise de Allah subhanahu wa taala.
Cuvântul din limba
arabă „بَلِ” înseamnă ”ci, însă”, iar „مَوْلَا” (mawla - stăpân / ocrotitor) are două
sensuri contradictorii și este folosit în Sfântul Coran uneori cu sensul de
”stăpân” – atunci când Allah se adresează oamenilor și le spune că El este
Stăpânul lor, alteori cu sensul de ”rob” – atunci când omul se adresează
Creatorului și îi dedică această supunere.
„El este cel mai bun
dintre sprijinitori” – finalul acestui verset arată foarte clar diferența dintre orice formă
sau lucru căruia omul i s-ar putea supune și supunerea dedicată lui Allah
subhanahu wa taala. De-a lungul istoriei, din dorința sa de a-și găsi o
entitate pe care să o adore, omul a ales să venereze diferite lucruri precum
munți, pietre, statui, soare, stele sau luna. Diferența este clară și lesne de
înțeles: nimeni în afară de Allah Preaînaltul nu poate oferi omului sprijin și
nu îl poate scăpa de greutățile prin care trece în această viață.
Cunoașteți prea bine
povestea profetului Ibrahim (pacea lui Allah fie asupra sa) și știți că poporul
lui îl întreba mereu de ce îl adoră pe Allah și nu îi adoră pe acei idoli de
piatră, pe care însuși tatăl lui Ibrahim îi construia.
Ibrahim (as) l-a
întrebat pe tatăl său: „De ce venerezi idoli? De ce te înclini în fața lor?
Idolii nu pot vorbi. Ei nu pot auzi, nu au putere să ajute pe nimeni. Nu pot
mânca sau bea. De ce puneți mâncare și băutură înaintea lor?”. Ibrahim a pus
aceleași întrebări oamenilor, dar ei nu au știut ce să răspundă de ce adoră
acei idoli și au spus că îi urmează pe strămoșii lor. Profetul Ibrahim le
atrăgea mereu atenția oamenilor asupra faptului că acei idoli nu îi pot ajuta
cu nimic și nici rău nu le pot face și îi sfătuia să creadă în Allah și să se
roace la Allah, fiindcă Allah Preaînaltul îi aude, îi ascultă și îi poate scăpa
de orice boală sau greutate.
Într-o zi, Ibrahim (as)
a apucat un topor și a distrus toți idolii din piatră, cu excepția celui mai
mare. Când oamenii au venit să se închine înaintea idolilor lor, au văzut toți
idolii distruși și nu le venea să creadă. ”Cine a făcut asta dumnezeilor
noștri?” s-au plâns ei. Ei l-au întrebat pe Ibrahim: „Tu ești cel care ai făcut
asta dumnezeilor noștri?”. Ibrahim a arătat spre statuia cea mare și a spus
calm: „Idolul cel mare a făcut asta! Întrebați-l pe el, să vă răspundă dacă
este în stare să vorbească.”.
Oamenii știau că idolii
sunt făcuți din pietre. Știau că pietrele nu aud și nu vorbesc. Știau că cel
mai mare idol a fost făcut tot din piatră. Nu se putea mișca de la locul lui.
Cum ar putea să spargă ceilalți idoli? Oamenii erau derutați. Ei au spus: ”
Ibrahim, tu știi că idolii nu pot vorbi.”. Atunci Ibrahim i-a întrebat: „Cum
puteți să vă închinați idolilor din piatră când ei nu vă pot ajuta cu nimic și
nici rău nu vă pot face? De ce nu înțelegeți?”. Oamenii au tăcut. Nu au avut
niciun răspuns. Ei au decis să îl pedepsească pe Ibrahim (pacea lui Allah fie
asupra sa). Desigur cunoașteți restul poveștii, însă am dorit să dau acest
exemplu din care reiese clar că singurul și cel mai bun sprijinitor căruia
trebuie să i se adreseze un credincios este doar Allah subhanahu wa taala.
Acest final de verset
mai naște o întrebare al cărei răspuns îl va ajuta pe om să își dea seama de
lucrurile adevărate: Te-ai rugat la morminte, oseminte, statui sau zei, te-au
ajutat cu ceva? Cu siguranță, nu!
Când te-ai rugat la
Allah Preaînaltul, nu-i așa că ai primit ajutor, putere și liniște? Cu
siguranță, da!
سَنُلْقِي فِي
قُلُوبِ الَّذِينَ كَفَرُوا الرُّعْبَ بِمَا أَشْرَكُوا بِاللَّهِ مَا لَمْ
يُنَزِّلْ بِهِ سُلْطَانًا ۖ وَمَأْوَاهُمُ النَّارُ ۚ وَبِئْسَ مَثْوَى الظَّالِمِينَ
151.
Noi vom semăna spaimă în inimile celor care tăgăduiesc,
pentru că I-au asociat lui Allah [idoli], fără ca El să
fi trimis nici o dovadă pentru aceasta, iar sălaşul lor va fi Focul. Şi ce rău sălaş va fi pentru cei nedrepţi!
Acest verset a fost
pogorât într-un context aparte și poate fi considerat o continuare a
ipostazelor din bătălia de la Uhud. Pentru a înțelege contextul, vom relua pe
scurt șirul evenimentelor petrecute în acea înfruntare:
·
La rugăciunea de vineri, profetul Muhammed ﷺ i-a îndemnat pe oameni să lupte cu curaj
și le-a spus: „Dacă rămâneți statornici, Cel Atotputernic vă va ajuta cu
Puterea Lui”.
·
Armata s-a îndreptat către Uhud și s-au făcut
planurile de luptă.
·
Profetul ﷺ
și armata lui au coborât dealul Uhud-ului și și-au așezat tabăra cu fața către
Medina, dispunând două șiruri de luptă.
·
Pe un versant al muntelui, numit mai târziu „Muntele
arcașilor”, a dispus 50 de arcași și le-a ordonat să nu-și părăsească locul
strategic, orice s-ar întâmpla: „Apărați-vă spatele! Dacă ne vedeți măcelăriți,
să nu veniți să ne ajutați; dacă vedeți că suntem pe cale de a câștiga teren,
nu împărtășiți cu noi”.
·
Lupta a început, musulmanii aveau control deplin
asupra tuturor acțiunilor militare, iar dușmanii au început să fugă, uitând de
mândria lor.
·
În timp ce armata islamică înregistra o a doua
victorie asupra mekanilor, majoritatea arcașilor de pe versantul muntelui au
comis o greșeală fatală care a bulversat întreaga situație și a constituit o
sursă de pierderi serioase pentru musulmani. Îndemnați de zgomotul prea
timpuriu al victoriei, precum și de lăcomia lumească pentru prăzile de război,
ei au nesocotit porunca Profetului ﷺ
și au părăsit locurile strategice de luptă.
·
Khalid bin Al-Ualid, un bun strateg militar care la
acea vreme nu era musulman, a profitat de această situație. El a luat cu el o
ceată de călăreți, a ocolit muntele, i-a înconjurat pe musulmani și i-a
eliminat pe Ibn Jubair și grupul său format din câțiva oameni. Politeiștii i-au
încercuit pe musulmani și s-au ridicat din nou la luptă. Ceea ce începuse cu o
victorie s-a transformat într-o înfrângere cruntă și o pierdere mare de vieți
omenești.
·
După ce musulmanii s-au retras, Khalid bin Al-Ualid
i-a întrebat pe oamenii lui dacă armata musulmană și Profetul ﷺ au fost uciși. Aceștia i-au spus că ea a fugit și victoria le
aparține. Însă Khalid a fost nemulțumit de acest răspuns și le-a transmis că nu
au procedat bine și că trebuie să reia lupta pentru a-i extermina pe toți. În
această împrejurare a fost pogorât versetul prin care Allah subhanahu wa taala
amintește că va semăna spaimă în inimile celor care tăgăduiesc. Teama că armata
musulmană s-ar fi putut regrupa și aveau să fie învinși din nou a cuprins
inimile quraișilor, ceea ce i-a determinat să se mulțumească cu victoria deja
obținută.
Oare această frică
despre care se vorbește în acest verset se raportează strict doar la acea
perioadă în care a avut loc bătălia de la Uhud și la acei oameni din vremea
Profetului ﷺ, sau poate fi considerată universal
valabilă pentru întreaga omenire până în Ziua de Apoi?
Răspunsul savanților la
această întrebare este foarte clar: minunile lui Allah subhanahu wa taala nu au
fost vreodată condiționate de existența sau inexistența anumitor categorii de
oameni. Se întâmplă doar ceea ce Allah Preaînaltul dorește să se întâmple.
Allah dorește să îi sprijine pe cei care i-au oferit credință și supunere. Ori
de câte ori acești oameni ajung să depună efort pe calea Lui Preînaltul și
ridică adevărul după ce a fost călcat în picioare, trebuie să aibă acest verset
în inimile și credința lor. Allah subhanahu wa taala va fi întotdeauna alături
de cei care își exprimă această formă de dragoste pentru dreptate și adevăr.
Sunt relatări care
arată că Allah Preaînaltul va ajuta comunitatea cea dreaptă chiar dacă aceasta
nu este una credincioasă și nu va fi de partea musulmanilor, oricât de mulți ar
fi aceștia, atât timp cât ei sunt de partea minciunii și a nedreptății. Dacă
privim în comunitățile noastre de musulmani, vom vedea răspunsul la rugile și
rugăciunile noastre și vom observa cât de mult sau puțin ne sprijină Allah
subhanahu wa taala. Dacă noi nu suntem de partea lui Allah subhanahu wa taala,
acești oameni fără putere nu vor mai simți nicio frică. Musulmanii nu mai sunt
musulmani, credincioșii nu mai sunt credincioși și nu mai ating acel nivel
deosebit al credinței, atât ca individ, cât și la nivel de comunitate, iar
acest verset vorbește despre comunitate.
„pentru că I-au asociat
lui Allah [idoli], fără ca El să fi trimis nici o dovadă pentru aceasta” – aici vorbește Allah
despre semnele Lui și arată că, ori de câte ori a trimis un Profet, l-a
înzestrat cu minuni. Uneori le-a dat Profeților puteri nemărginite doar pentru
ca oamenii să creadă în veridicitatea lor, deoarece calitățile umane nu erau
îndeajuns pentru unii. Aceștia voiau dovezi, iar atunci Profeții se rugau la
Allah să îi înzestreze cu anumite puteri prin care să reușească să îi facă pe
oameni să creadă că ei sunt cu adevărat Trimișii lui Allah Preaînaltul.
„Şi ce rău sălaş va fi
pentru cei nedrepţi!” – adică pentru cei care îl tăgăduiesc pe Allah, care își exprimă
nerecunoașterea față de Allah subhanahu wa taala sau față de profetul Muhammed ﷺ. Cuvântul „مَثْوَى”
(mathwa) înseamnă loc de odihnă, locul unde o persoană se retrage după o zi de
efort. Însă acest loc oferit celor nedrepți nu le va aduce acestora liniște sau
odihnă, ci, dimpotrivă, va fi un spațiu foarte rău pentru ei.
„الظَّالِمِينَ” (cei nedrepți) – despre verbul
„zalama” am vorbit foarte des și deja știți că înseamnă cel care face o
nedreptate, derivând de la rădăcina infinitivului „zulm” (a nedreptăți). Cei
nedrepți sunt cei care și-au nedreptățit propriul suflet, l-au nedreptățit pe
Allah subhanahu wa taala și i-au nedreptățit pe cei aflați lângă ei, iar prin
aceasta și-au pregătit un sălaș rău – Focurile Iadului.
Exegeza Coranului – profesor Demirel Gemaledin
Transcriere audio
non-textuală
Camelia Hejou
Comentarii
Trimiteți un comentariu