Bismillahi Rahman Rahim!
Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed,
asupra companionilor săi și a tuturor celor care purced pe drumul acestora până
în Ziua de Apoi!
يَا أَيُّهَا
الَّذِينَ آمَنُوا إِنْ تُطِيعُوا الَّذِينَ كَفَرُوا
يَرُدُّوكُمْ عَلَىٰ أَعْقَابِكُمْ فَتَنْقَلِبُوا خَاسِرِينَ
149. O, voi cei care credeţi! Dacă vă veţi supune
celor care au tăgăduit, ei vă vor face să vă întoarceţi
pe călcâiele voastre şi veţi redeveni pierduţi!
Un verset în care Allah subhanahu wa taala se adresează
credincioșilor. Cu o introducerea simplă, dar foarte puternică ”O, voi ce care
credeți!”, menită să capteze atenția cititorului, această adresare este
dedicată întru totul celor care poartă în sufletul
lor dragostea pentru credință; ceea urmează este o formă de atenționare la
adresa acestora, cum des întâlnim în Sfântul Coran după expresia ”O, voi cei ce
credeți”, care a fost denumită de unii dintre savanții teologiei islamice ”al-walaa
wal-baraa”, unde ”al-walaa” înseamnă apartenența și loialitatea față
de Allah Preaînaltul și Profetul Său (pacea și binecuvântarea
lui Allah fie asupra sa!), iar ”al-baraa” înseamnă dezicerea de
toate păcatele și lucrurile de care Allah și Profetul ne-a spus să ne
îndepărtăm. Dintre aceste lucruri face parte și
supunerea celor care nu sunt credincioși – dacă
vă veți supune celor care au tăgăduit. Să aflăm împreună ce înseamnă ”dacă
vă veți supune”, la ce se referă și ce include de fapt această supunere.
Supunerea este acea formă prin care un om ajunge să se lase condus
de Allah subhanahu wa taala, de Trimisul Său (pacea și
binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) sau de oricine altcineva în afară
de aceștia. În acest verset Allah Preaînaltul ne spune că nu trebuie să ne
lăsăm supuși de către cei care au tăgăduit - الَّذِينَ
كَفَر – un cuvânt nu întâmplător ales, care
îi descrie foarte clar pe cei care și-au dat seama de adevăr - de această
religie – islam, de veridicitatea Coranului și a Profetului Muhammed (pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!),
însă nu au vrut să accepte acest adevăr.
În momentul în care un credincios, fie tânăr sau bătrân, fie mai
nou sau mai vechi în ale credinței, fie mai mult sau mai puțin practicant,
ajunge să se supună oamenilor care au tăgăduit, va avea foarte mult de pierdut
- ei vă vor face să vă întoarceţi pe călcâiele
voastre - adică, acești necredincioși vă vor face să vă pierdeți
identitatea religioasă și veți rămâne cufundați în cele care cred și la care se
supun ei.
Urmare acestui lucru, ce se va întâmpla cu
toate faptele bune împlinite de aceștia?
”Veți redeveni pierduți” - فَتَنْقَلِبُوا خَاسِرِينَ – verbul ”in kalaba” înseamnă
”a se reîntoarce” și nu a fost ales întâmplător de Allah Preaînaltul,
deoarece omul se află într-o rătăcire la început, mai apoi ajunge să fie dintre
cei practicanți, însă după această supunere față de Allah subhanahu wa taala este
foarte posibil ca el să aibă o credință mai slabă, să se supună altcuiva în
afară de Allah Preaînaltul, ajungând astfel precum era înainte (în rătăcire). Această
atenționare era adresată companionilor (care erau rătăciți înainte de venirea
islamului) și este universal valabilă pentru toti cei care au urmat după ei și
care s-au aflat la un moment dat în această stare de pierzanie până ce au ajuns
să cunoască și să îmbrățișeze islamul și să creadă în profetul Muhammed (pacea
și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).
Dacă privim cu atenție la începutul versetului și la modul în care
acesta se termină, vom avea senzația că există o contradicție și probabil ne
vom întreba cum Allah Preaînaltul se adresează mai întâi oamenilor numindu-i
credincioși și apoi le spune că vor redeveni dintre cei pierduți? Se poate
întâmpla ca un om evlavios să își piardă această calitate și să redevină
pierdut? Se poate ca un musulman să
piardă apropierea de Allah subhanahu wa taala, pe care a obținut-o prin faptele
sale? Aceste întrebări și le-au pus și Profetul (pacea și binecuvântarea lui
Allah fie asupra sa!), și companionii (Allah să fie mulțumit de ei!).
Dragi cititori, dacă și voi sunteți dintre cei care vă puneți
aceste întrebări înseamnă că încă mai aveți în inimă această credință, fie că
ea ”pâlpâie” precum flacăra care crește și descrește, fie că arde precum un foc
puternic. Dacă fiecare dintre voi se
întreabă ”Oare sunt eu un bun credincios?”, ”Oare mi-a primit Allah Preaînaltul
faptele?, să știți că aceste întrebări sunt dovezi ale credinței. Dacă aveți vreo îndoială,
iar această îndoială este amestecată cu speranța că Allah vă va accepta toate
faptele, să știți că acest sentiment este tot o dovadă a credinței. Când Allah Preaînaltul a început versetul cu ”O,
voi cei ce credeți!”, a privit mai întâi la ”partea plină a paharului” -
la acea părticică din inima noastră în care mai există câtuși de puțină
credință, iar prin această chemare Allah subhanahu wa taala îi consideră pe
toți oamenii credincioși și mai apoi îi atenționează asupra supunerii față de
cei care tăgăduiesc, spunându-le clar că vor redeveni ”pierduți – خَاسِرِين„ dacă îi vor urma pe aceștia. Verbul din
limba arabă خاسر înseamnă
”a pierde”, iar cuvântul ”husran” derivă de la acest verb și
înseamnă ”omul care a pierdut toate faptele bune și toată agoniseala lui pe
acest pământ (din faptele bune) este egală cu zero”. Aceasta este cea mai
mare pierdere pe care o poate suferi un om pe acest pământ.
O, Allah,
ajută-ne să nu fim dintre cei خَاسِرِين
(hasirin – pierduți).
Dacă omul se dezice de credință, toate faptele lui vor fi pur și simplu
spulberate și va ajunge în Ziua de Apoi fără nicio agoniseală, deoarece Allah
subhanahu wa taala ia în considerare etapa finală a vieții (de supunere sau
nesupunere). Se poate întâmpla ca un om să facă o viață întreagă fapte bune și
la final să își schimbe subit această traiectorie către Allah Preaînaltul și să
se îndrepte într-o cu totul altă
direcție; atunci faptele lui încept să dispară până când acesta va ajunge în
Ziua de Apoi fără nicio faptă bună. De aceea, așa cum spuneam și în lecția
anterioară, este necesar să ne rugăm la Allah subhanahu wa taala să ne
dăruiască statornicie pe drumul cel bun - اهْدِنَا
الصِّرَاطَ الْمُسْتَقِيمَ - Pe drumul drept Tu
fii-ne Călăuzitor.
بَلِ اللَّهُ مَوْلَاكُمْ ۖ وَهُوَ خَيْرُ النَّاصِرِينَ
150. Însă Allah este Stăpânul vostru şi El este cel
mai bun dintre sprijinitori.
Este extraordinar faptul că, după ce Allah ne spune să nu ajungem
să fim dintre cei care se supun altcuiva în afară de El Preaînaltul și să nu
dăm ascultare celor tăgăduitori, revine ca de fiecare dată să ne clarifice cine
este El, ce este supunerea, cum și cui trebuie oferită această supunere:
supunerea trebuie dedicată doar lui Allah, împlinind doar actele de adorare prescrise
de Allah subhanahu wa taala.
Cuvântul din limba arabă بَلِ înseamnă
”ci, însă”, iar مَوْلَا are
două sensuri contradictorii și este folosit în Sfântul Coran uneori cu sensul
de ”stăpân” – atunci când Allah se adresează oamenilor și le spune că El
este Stăpânul lor, uneori cu sensul de ”rob” – atunci când omul se adresează
Creatorului și îi dedică această supunere.
El este cel mai bun dintre sprijinitori –
finalul acestui verset arată foarte clar diferența dintre orice formă sau lucru
căruia omul i s-ar putea supune și supunerea dedicată lui Allah subhanahu wa
taala. De-a lungul istoriei, din dorința sa de a-și găsi o entitate pe care să
o adore, omul a ales să venereze diferite lucruri precum munți, pietre, statui,
soare, stele, luna etc. Diferența este clară și lesne de înțeles: nimeni în
afară de Allah Preaînaltul nu poate oferi omului sprijin și nu îl poate scăpa
de greutățile prin care trece în această viață.
Cunoașteți prea bine
povestea profetului Ibrahim (pacea lui Allah fie asupra
sa!) și știți că poporul lui îl întreba mereu de ce îl adoră pe Allah și nu
îi adoră pe acei idoli de piatră, pe care însuși tatăl lui Ibrahim îi construia.
Ibrahim (pacea lui Allah fie asupra sa!) l-a întrebat pe tatăl său: „De ce
venerezi idoli? De ce te înclini în fața lor? Idolii nu pot vorbi. Ei nu pot
auzi, nu au putere să ajute pe nimeni. Nu pot mânca sau bea. De ce puneți
mâncare și băutură înaintea lor?” Ibrahim a pus același întrebări oamenilor,
dar ei nu au știut ce să răspundă de ce adoră acei idoli și au spus că îi
urmează pe strămoșii lor. Profetul
Ibrahim (pacea lui Allah fie asupra sa!) le atrăgea mereu atenția oamenilor
asupra faptului că acei idoli nu îi pot ajuta cu nimic și nici rău nu le pot
face și îi sfătuia să creadă în Allah și să se roage la Allah, fiindcă Allah
Preaînaltul îi aude, îi ascultă și îi poate scăpa de orice boală sau greutate. Într-o zi, Ibrahim (pacea lui Allah fie asupra
sa!) a apucat un topor și a distrus toți idolii din piatră, cu excepția celui
mai mare. Când oamenii au venit să se
închine înaintea idolilor lor, au văzut toți idolii distruși și nu le venea să
creadă. ”Cine a făcut asta făcut dumnezeilor noștri?” s-au plâns ei. Ei l-au
întrebat pe Ibrahim: „Tu ești cel care ai făcut asta dumnezeilor noștri?"
Ibrahim a arătat spre statuia cea mare și a spus calm: „Idolul cel mare a făcut
asta! Întrebați-l pe el, să vă răspundă dacă este în stare să vorbească.”
Oamenii știau că idolii sunt făcuți din pietre. Știau că pietrele nu aud și nu
vorbesc. Știau că cel mai mare idol a fost făcut tot din piatră. Nu se putea
mișca de la locul lui. Cum ar putea să spargă ceilalți idoli? Oamenii erau
derutați. Ei au spus: ” lbrahim, tu știi că idolii nu pot vorbi.” Atunci
Ibrahim i-a întrebat: „Cum puteți să vă închinați idolilor din piatră când ei
nu vă pot ajuta cu nimic și nici rău nu vă pot face? De ce nu înțelegeți?”
Oamenii au tăcut. Nu au avut nici un răspuns. Ei au decis să îl pedepsească pe
Ibrahim (pacea lui Allah fie asupra sa!). Desigur
cunoașteți restul poveștii, însă am dorit să dau acest exemplu din care
reiese clar că singurul și cel mai bun sprijinitor căruia trebuie să i se
adreseze un credincios este doar Allah subhanahu wa taala.
Acest final de verset mai naște o întrebare al cărei răspuns îl va ajuta pe om să își dea seama de lucrurile adevărate: Te-ai rugat la morminte, oseminte, statui sau zei, te-au ajutat cu ceva? Cu siguranță, nu! Când te-ai rugat la Allah Preaîaltul, nu-i așa că ai primit ajutor, putere și liniște? Cu siguranță, da!
Comentarii
Trimiteți un comentariu