Bismillahir
Rahmanir Rahim!
Pacea
și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, asupra
companionilor săi și a tuturor celor care purced pe drumul acestora până în
Ziua de Apoi!
وَلِيُمَحِّصَ اللَّهُ الَّذِينَ آمَنُوا وَيَمْحَقَ الْكَافِرِينَ
141. Şi pentru ca Allah să-i
deosebească pe cei care cred şi să-i pedepsească pe cei necredincioşi.
Din versetele anterioare am aflat
cine sunt cei evlavioși (mutaqin) — cei care Îl adoră pe Allah subhanahu wa
taala —, caracteristicile acestora; de asemenea, Allah Preaînaltul a vorbit
despre cei care au împlinit unele păcate grave, cum ar fi folosirea ribei,
precum și despre cei care nu au ascultat de Profetul Muhammed (ﷺ)
atunci când le-a spus să nu își părăsească locurile de luptă la Uhud. Așadar,
acest verset este pogorât pentru a înlătura orice îndoială din mințile
credincioșilor cu privire la faptul că s-ar putea ca, într-un final, toți
oamenii să primească Mila lui Allah subhanahu wa taala. Într-adevăr, acest
lucru se va întâmpla în cele din urmă, însă este o mare diferență între cel
care primește Mila lui Allah Preaînaltul de la început și cel care va primi
ultimul (sau printre ultimii) Mila lui Allah subhanahu wa taala. Această
diferență o regăsim descrisă într-o relatare autentică, unde Allah Preaînaltul
spune că la începutul Socotelii va lua o mână de oameni și îi va așeza în
Grădinile Paradisului fără a-i trage la răspundere pentru faptele lor, iar pe
ultimul om îl va lăsa să intre în Paradis din Mila Lui, Preaînaltul. Din Mila
Sa și prin Iertarea Sa, Allah subhanahu wa taala va face acest lucru posibil
pentru cei care au avut un nivel minim de credință. Pentru ca această credință
să fie cât se poate de clară, Allah Preaînaltul a pogorât acest verset.
Oare Allah Preaînaltul nu-i
cunoaște pe cei care cred și pe cei care nu cred?
Evident că Allah subhanahu wa
taala îi cunoaște foarte bine; prin urmare, cum putem înțelege semnificația
exprimării din acest verset: „Allah să-i deosebească pe cei care cred şi să-i
pedepsească pe cei necredincioşi”?
Verbul „a deosebi” înseamnă a
distinge, a diferenția un lucru sau o persoană de o altă persoană prin anumite
caracteristici, trăsături distincte; însă acest verb — لِيُمَحِّصَ —, în limba arabă, are și alte sensuri, și
anume de „a curăța”. Când Allah Preaînaltul se referă la „curățarea” celor care
cred, înseamnă că EL Preaînaltul își dorește ca aceștia să ajungă la întâlnirea
din Ziua de Apoi fără niciun păcat; prin urmare, cei care cred vor fi atât de
mult încercați, încât vor ajunge în Ziua de Apoi să stea în fața lui Allah
Preaînaltul „curați”, adică fără a avea niciun păcat. Această „curățire”
reprezintă o Milă din partea lui Allah subhanahu wa taala. Mus’ad a relatat: Mesagerul
lui Allah (ﷺ) a spus: „Slujitorul lui Allah va continua să fie încercat până
când este lăsat să meargă pe pământ fără niciun păcat.” [At-Tirmidhi-sahih]
Legat de încercările din viața
unui om, am vorbit și în alte lecții și am explicat cum ne curăță Allah
Preaînaltul de păcate. Printre hadisurile exemplificative în acest sens găsim
relatarea de la Bukhari (Allah să fie mulțumit de el!) în care Profetul Muhammed
(ﷺ) a
spus: „Niciodată un musulman nu este afectat de o calamitate, tristețe, grijă,
daune sau greutăți — chiar și cât o înțepătură de spin — fără ca Allah să îi
ierte păcatele (prin aceasta).”
Bolile, durerile, tristețile,
grijile sunt încercări de la Allah Preaînaltul din milă pentru noi și nu pentru
că Allah ar fi rău sau răzbunător; dimpotrivă, El Preaînaltul își dorește ca
noi să ne înălțăm astfel pe treptele evlaviei până ce vom ajunge în Ziua de
Apoi fără niciun păcat. Într-o altă relatare de la Tirmizi (Allah să fie
mulțumit de el!), Profetul Muhammed (ﷺ) a spus: „... Omul este încercat conform
nivelului credinței sale. Dacă credința sa este puternică, încercările sale
sunt mai aspre, iar dacă există o slăbiciune în credința lui, el va fi încercat
în consecință.” Și acest hadis se încadrează în contextul versetului despre
care vorbim; cunoscând acum sensurile verbului لِيُمَحِّصَ, se conturează și mai clar ideea despre
încercările prin care un credincios ar trebui să treacă cu bine în această
viață.
Cuvântul يَمْحَقَ este tradus în limba română cu sensul de
pedeapsă — „să-i pedepsească (pe cei necredincioși)”; acest verb nu are
neapărat sens de pedeapsă, ci mai degrabă de păsuire, răgaz pentru aceștia;
Allah Preaînaltul îi păsuiește pe ei (în îndeplinirea obligațiilor), le dă
ocazia să revină la credință sau, dimpotrivă, să se adâncească și mai mult în
păcate. Acum, poate vă întrebați: Allah Preaînaltul permite oamenilor să se
adâncească și mai mult în păcate?
În momentul în care un om vede în
fața sa „contrariul” său, de exemplu un om cu o situație materială mai grea
decât a lui însuși, o boală, o durere sau o tristețe mai mare decât a lui — și
exemple sunt multe —, abia atunci își va da seama de binecuvântarea în care el
trăiește. Omul nu prețuiește valoarea sănătății decât după ce se îmbolnăvește
și nu prețuiește valoarea timpului decât după ce l-a pierdut, căci omul, așa
cum afirma Al-Hasan Al-Basri, „nu este altceva decât un număr de zile, iar
atunci când trece o zi, aceasta ia cu ea o parte din el”.
Încercările din această viață ne
determină să avem siguranța că în Ziua de Apoi o să avem o mai mare răsplată
din partea lui Allah subhanahu wa taala, in sha Allah. Poate cineva gândește că
nu a făcut atât de multe păcate încât să merite atât de multe încercări, însă
supunerea la aceste încercări are și un alt scop, și anume acela de a-l înălța
pe om pe treptele credinței; cu cât omul va primi aceste încercări cu credință,
răbdare și mulțumire către Allah, cu atât răsplata va fi mai mare, și ce bine
de acest dreptcredincios, a spus Profetul (ﷺ): „Minunată este treaba credinciosului,
pentru că este un bine pentru el în orice lucru, și asta nu este pentru nimeni
altcineva în afară de credincios. Dacă este fericit, atunci el aduce mulțumiri
lui Allah, și asta este bine pentru el; și dacă este vătamat, atunci el este
răbdător și asta este bine pentru el.” (Muslim)
أَمْ
حَسِبْتُمْ أَنْ تَدْخُلُوا الْجَنَّةَ وَلَمَّا يَعْلَمِ اللَّهُ الَّذِينَ
جَاهَدُوا مِنْكُمْ وَيَعْلَمَ الصَّابِرِينَ
142. Sau aţi crezut voi că veţi intra în Rai fără ca
Allah să-i ştie pe cei care au luptat dintre voi şi să-i ştie pe cei care au
fost statornici?
Acest verset este, de fapt, o
întrebare retorică și a fost pogorât într-un context similar cu versetul
anterior, însă cu o abordare diferită. După cum bine știm, una din calitățile
Coranului este stilul retoric unic, iar această formă de adresare a lui Allah
subhanahu wa taala către oameni este folosită pentru a stârni curiozitatea și
interesul cititorului. Cu siguranță Allah Preaînaltul îi cunoaște pe cei
credincioși sau necredincioși, pe cei care s-au dedicat pe calea Lui și pe cei
statornici, atunci de ce mai era nevoie ca Allah Preaînaltul să adreseze
această întrebare retorică oamenilor? Într-o comunitate avem multe exemple de
oameni precum cei menționați, însă nu este important ca Allah să vadă, pentru
că El Preaînaltul este Atotștiutor. Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar sta în
propria casă și ar împlini fapte bune? Ar mai putea fi stârnit interesul
celorlalți pentru împlinirea faptelor bune? De menționat că faptele bune expuse
public trebuie împlinite doar cu intenția sinceră de a da un exemplu
comunității și a fi urmate și nu cu intenția de a primi laude din partea
celorlalți. Orice faptă bună împlinită pentru Allah dar și pentru a câștiga foloase
lumești, laude sau bunăvoința anumitor persoane, nu va fi acceptată. Allah
subhanahu wa taala primește doar actele sincere, devotate și strict dedicate
Lui Preaînaltul.
A lupta pe calea lui Allah
Preaînaltul reprezintă latura exterioară a credinciosului și nu
semnifică acea luptă fizică (cu arma în mână), ci înseamnă lupta omului cu
propriul sine împotriva răului din el însuși, împotriva poftelor lumești (care
ar trebui să fie foarte bine și clar delimitate) - a rămâne cu credința vie în
suflet în pofida tuturor lucrurilor rele sau încercărilor la care acesta ar
putea fi supus.
Statornicia pe calea și de dragul lui Allah
Preaînaltul reprezintă latura interioară a credinciosului și este cea mai deosebită însușire a acestuia. A
fi statornic în credință, în idei și convingeri, în voință, fapte și vorbe, este
lucrul cel mai nobil și îndrăgit de Allah subhanahu wa taala și reflectă
obișnuința omului în împlinirea faptelor bune.
Așadar, credinciosul care va combate
latura sa exterioară cu latura interioară, va fi răsplătit cu Grădinile
Paradisului, in sha Allah!
وَلَقَدْ كُنْتُمْ تَمَنَّوْنَ
الْمَوْتَ مِنْ قَبْلِ أَنْ تَلْقَوْهُ فَقَدْ رَأَيْتُمُوهُ وَأَنْتُمْ
تَنْظُرُونَ
143. Bineînţeles, voi doreaţi moartea înainte de a o
întâlni, dar acum aţi văzut-o, aţi privit [la ea cu ochii voştri].
Primul sens al versetui: reprezintă modalitatea prin care Allah
subhanahu wa taala atrage atenția celor ipocriți că la un moment dat din viața
lor vor ajunge față în față cu moartea și vor privi la ea cu ochii lor (adică
vor amuți), urmare a faptului că aceștia se considerau viteji în fața lui Allah
și de neînvins și nu credeau că moartea poate fi atât de aproape de ei, însă,
atunci când s-au văzut în fața actului împlinit, le-a pierit glasul.
Al doilea sens al versetului: mulți dintre companionii Profetului (ﷺ) au fost
încercați cu moartea, fiind puși în fața alegerii între credință și moarte. Cei
ipocriți renunțau imediat la credință, însă mulți dintre ei au ales să își
arate dragostea față de Allah Preaînaltul și față de credință cu prețul vieții
lor. Printre primii martiri ai islamului timpuriu, care au fost torturați până
la moarte de către cei din tribul Quraiș, aflăm despre familia Yasir, care aveau
un fiu - ‘Ammar bin Yasir, un sclav eliberat din neamul Makhzum. Yasir împreună
cu mama și tatăl său au devenit musulmani încă din faza de început a islamului.
Au fost forțați în mod repetat să se întindă pe nisipul arzător și au fost grav
bătuți. Uneori, ‘Ammar era împins pe cenușă fierbinte. Profetul (ﷺ) a fost adânc mișcat de atrocitățile la care erau supuși
‘Ammar și familia sa. El îi consola întotdeauna și își ridica mâinile în rugăciune,
spunând: “Fiți răbdători, voi într-adevăr vă veți găsi locul în Paradis”.
Yasir tatăl a murit din cauza torturilor repetate. Sumaiia, mama lui ‘Ammar, a
fost străpunsă mortal cu baioneta de către Abu Jahl, meritând astfel titlul de prima
femeie martiră a islamului. ‘Ammar însuși a fost supus la diferite metode de
tortură și era amenințat tot timpul că va suferi și mai mult dacă nu-l ponegrea
pe Muhammed și nu îi preamărea pe zeii lor - Al-Lat și ‘Uzza. Într-un moment de slăbiciune,
el a murmurat un cuvânt deslușit ca retractare, deși inima lui n-a tremurat
niciodată, și, când s-a întors la Profet acesta l-a consolat pentru durerea lui
și i-a întărit credința. Comportamentul Profetului a fost cel al unui
conducător responsabil, nu l-a certat , nu l-a întrebat de ce a părăsit
credința, ci i-a pus o singură întrebare: O, Ammar, cum ți-ai văzut credința în
acele clipe (de tortură)? Ammar i-a răspuns exact ce a simțit, și anume că
nimeni și nimic nu i-a putut clinti credința din inimă în acele clipe, deși a
declarat verbal că renunță la islam (din cauza torturilor insuportabile). Atunci Profetul (ﷺ)
a spus: “Aceia care nu cred în Allah, după ce
au crezut – afară de acela care este silit [să nu creadă], dar inima lui este
netulburată întru credință" (16:106)
Allah subhanahu wa taala a decretat
că viața omului este prioritară în fața religiei, însă de aici și până la a te
folosi de diferite șiretlicuri, așa cum procedează mulți oameni a căror
credință este slabă, și a te delăsa de credință pentru diferite foloase
lumești, este cale lungă.
Când ești pus în fața morții și
forțat să renunți la credința ta, Allah Preaînaltul ți-a dat dreptul să alegi
viața, când ești pus în fața înfometării extreme și nu ai absolut nicio opțiune
în afara cărnii de porc, Allah te obligă
să te hrănești cu aceasta, însă te vei hrăni doar cât este necesar pentru a nu
muri. Și am spus ”te obligă” deoarece în caz contrar se consideră că te-ai
sinucis, ceea ce înseamnă un mare păcat.
Allah subhanahu wa taala prețuiește
foarte mult viața omului, entitatea sa de creație umană este deosebită pentru
Allah Preaînaltul, tocmai de aceea s-a permis oamenilor să încalce aceste Legi,
evident, doar în condițiile extreme pe care le-am exemplificat, pentru supraviețuire și nu pentru foloase
lumești.
Comentarii
Trimiteți un comentariu