Bismillahir
Rahmanir Rahim!
Pacea și binecuvântarea lui Allah
fie asupra profetului Muhammed, asupra companionilor săi și a tuturor celor
care merg pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
وَلِيُمَحِّصَ اللَّهُ
الَّذِينَ آمَنُوا وَيَمْحَقَ الْكَافِرِينَ
141.
Şi pentru ca Allah să-i deosebească pe cei care cred şi
să-i pedepsească pe cei necredincioşi.
Din versetele anterioare am aflat cine sunt cei evlavioși
(„muttaqin”) — cei care îl adoră pe Allah subhanahu wa taala —, precum și
caracteristicile acestora. De asemenea, Allah Preaînaltul a vorbit despre cei
care au împlinit unele păcate grave, cum ar fi folosirea ribei (dobânda),
precum și despre cei care nu au ascultat de profetul Muhammed ﷺ atunci când le-a spus să nu își părăsească locurile de luptă la
Uhud.
Așadar, acest verset este pogorât pentru a înlătura orice
îndoială din mințile credincioșilor cu privire la faptul că s-ar putea ca,
într-un final, toți oamenii să primească Mila lui Allah subhanahu wa taala.
Într-adevăr, acest lucru se va întâmpla în cele din urmă, însă este o mare
diferență între cel care primește Mila lui Allah Preaînaltul de la început și
cel care va primi ultimul (sau printre ultimii) Mila lui Allah subhanahu wa
taala.
Această diferență o regăsim descrisă într-o relatare
autentică, unde Allah Preaînaltul spune că la începutul Socotelii va lua o mână
de oameni și îi va așeza în Grădinile Paradisului fără a-i trage la răspundere
pentru faptele lor, iar pe ultimul om îl va lăsa să intre în Paradis din Mila
Lui, Preaînaltul. Din Mila Sa și prin Iertarea Sa, Allah subhanahu wa taala va
face acest lucru posibil pentru cei care au avut un nivel minim de credință.
Pentru ca această credință să fie cât se poate de clară, Allah Preaînaltul a
pogorât acest verset.
Oare Allah Preaînaltul nu-i cunoaște pe cei care cred și
pe cei care nu cred?
Evident că Allah subhanahu wa taala îi cunoaște foarte
bine; prin urmare, cum putem înțelege semnificația exprimării din acest verset:
„Allah să-i deosebească pe cei care cred şi să-i pedepsească pe cei
necredincioşi”?
Verbul „a deosebi” înseamnă a distinge, a
diferenția un lucru sau o persoană de o altă persoană prin anumite
caracteristici, trăsături distincte. Însă acest verb — „لِيُمَحِّصَ” —, în limba arabă, are și alte sensuri,
și anume de „a curăța”. Când Allah Preaînaltul se referă la
„curățarea” celor care cred, înseamnă că El Preaînaltul își dorește ca aceștia
să ajungă la întâlnirea din Ziua de Apoi fără niciun păcat. Prin urmare, cei
care cred vor fi atât de mult încercați, încât vor ajunge în Ziua de Apoi să
stea în fața lui Allah Preaînaltul „curați”, adică fără a avea niciun păcat.
Această „curățire” reprezintă o Milă din partea lui Allah subhanahu wa taala.
Mus’ad a relatat că Profetul ﷺ
a spus: „Slujitorul lui Allah va continua să fie încercat până când este
lăsat să meargă pe pământ fără niciun păcat.” (At-Tirmizi - sahih)
Legat de încercările din viața unui om, am vorbit și în
alte lecții și am explicat cum ne curăță Allah Preaînaltul de păcate. Printre
hadisurile exemplificative în acest sens găsim relatarea de la Bukhari (Allah
să fie mulțumit de el) în care profetul Muhammed ﷺ
a spus: „Niciodată un musulman nu este afectat de o calamitate,
tristețe, grijă, daune sau greutăți — chiar și cât o înțepătură de spin — fără
ca Allah să îi ierte păcatele (părin aceasta).”
Bolile, durerile, tristețile, grijile sunt încercări de
la Allah Preaînaltul din milă pentru noi și nu pentru că Allah ar fi rău sau
răzbunător. Dimpotrivă, El Preaînaltul își dorește ca noi să ne înălțăm astfel
pe treptele evlaviei până ce vom ajunge în Ziua de Apoi fără niciun păcat.
Într-o altă relatare de la Tirmizi (Allah să fie mulțumit
de el!), profetul Muhammed ﷺ a spus: „... Omul
este încercat conform nivelului credinței sale. Dacă credința sa este
puternică, încercările sale sunt mai aspre, iar dacă există o slăbiciune în
credința lui, el va fi încercat în consecință.” Și acest hadis
se încadrează în contextul versetului despre care vorbim. Cunoscând acum
sensurile verbului „لِيُمَحِّصَ”, se conturează și
mai clar ideea despre încercările prin care un credincios ar trebui să treacă
cu bine în această viață.
Cuvântul „يَمْحَقَ”
este tradus în limba română cu sensul de pedeapsă — „să-i pedepsească (pe cei
necredincioși)”. Acest verb nu are neapărat sens de pedeapsă, ci mai degrabă de
păsuire, răgaz pentru aceștia. Allah Preaînaltul îi păsuiește pe ei, le dă
ocazia să revină la credință sau, dimpotrivă, să se adâncească și mai mult în
păcate. Acum, poate vă întrebați: Allah Preaînaltul permite oamenilor să se
adâncească și mai mult în păcate?
În momentul în care un om vede în fața sa „contrariul”
său, de exemplu un om cu o situație materială mai grea decât a lui însuși, o
boală, o durere sau o tristețe mai mare decât a lui — și exemple sunt multe —,
abia atunci își va da seama de binecuvântarea în care el trăiește. Omul nu
prețuiește valoarea sănătății decât după ce se îmbolnăvește și nu prețuiește
valoarea timpului decât după ce l-a pierdut, căci omul, așa cum afirma Al-Hasan
Al-Basri, „nu este altceva decât un număr de zile, iar atunci când trece o zi,
aceasta ia cu ea o parte din el”.
Încercările din această viață ne determină să avem
siguranța că în Ziua de Apoi o să avem o mai mare răsplată din partea lui Allah
subhanahu wa taala, in sha Allah. Poate cineva gândește că nu a făcut atât de
multe păcate încât să merite atât de multe încercări, însă supunerea la aceste
încercări are și un alt scop, și anume acela de a-l înălța pe om pe treptele
credinței. Cu cât omul va primi aceste încercări cu credință, răbdare și
mulțumire către Allah, cu atât răsplata va fi mai mare. Și ce bine de acest
dreptcredincios, a spus Profetul ﷺ:
„Minunată
este treaba credinciosului, pentru că este un bine pentru el în orice lucru, și
asta nu este pentru nimeni altcineva în afară de credincios. Dacă este fericit,
atunci el aduce mulțumiri lui Allah, și asta este bine pentru el; și dacă este
vătamat, atunci el este răbdător și asta este bine pentru el.” (Muslim)
أَمْ حَسِبْتُمْ أَنْ تَدْخُلُوا الْجَنَّةَ وَلَمَّا
يَعْلَمِ اللَّهُ الَّذِينَ جَاهَدُوا مِنْكُمْ وَيَعْلَمَ الصَّابِرِينَ
142.
Sau aţi crezut voi că veţi intra în Rai fără ca Allah să-i ştie pe cei care au
luptat dintre voi şi să-i ştie pe cei care au fost statornici?
Acest verset este, de fapt, o întrebare retorică și a
fost pogorât într-un context similar cu versetul anterior, însă cu o abordare
diferită. După cum bine știm, una din calitățile Coranului este stilul retoric
unic, iar această formă de adresare a lui Allah subhanahu wa taala către oameni
este folosită pentru a stârni curiozitatea și interesul cititorului.
Cu siguranță Allah Preaînaltul îi cunoaște pe cei
credincioși sau necredincioși, pe cei care s-au dedicat pe calea Lui și pe cei
statornici. Atunci de ce mai era nevoie ca Allah Preaînaltul să adreseze
această întrebare retorică oamenilor?
Într-o comunitate avem multe exemple de oameni precum cei
menționați, însă nu este important ca Allah să vadă fapta în sine doar pentru a
o afla, deoarece El Preaînaltul este Atotștiutor. Ce s-ar întâmpla dacă toată
lumea ar sta în propria casă și ar împlini fapte bune? Ar mai putea fi stârnit
interesul celorlalți pentru împlinirea faptelor bune? De menționat că faptele
bune expuse public trebuie împlinite doar cu intenția sinceră de a da un
exemplu comunității și de a fi urmate, iar nu cu intenția de a primi laude din
partea celorlalți. Orice faptă bună împlinită pentru Allah, dar și pentru a
câștiga foloase lumești, laude sau bunăvoința anumitor persoane, nu va fi
acceptată. Allah subhanahu wa taala primește doar actele sincere, devotate și
strict dedicate Lui Preaînaltul.
A lupta pe calea lui Allah Preaînaltul reprezintă latura
exterioară a credinciosului și nu semnifică acea luptă fizică, cu arma în mână.
Aceasta înseamnă lupta omului cu propriul sine împotriva răului din el însuși,
împotriva poftelor lumești, care ar trebui să fie foarte bine și clar
delimitate. Înseamnă a rămâne cu credința vie în suflet în pofida tuturor
lucrurilor rele sau încercărilor la care acesta ar putea fi supus.
Statornicia pe calea și de dragul lui Allah Preaînaltul
reprezintă latura interioară a credinciosului și este cea mai deosebită
însușire a acestuia. A fi statornic în credință, în idei și convingeri, în
voință, fapte și vorbe este lucrul cel mai nobil și îndrăgit de Allah subhanahu
wa taala și reflectă obișnuința omului în împlinirea faptelor bune.
Așadar, credinciosul care va uni latura sa exterioară cu
latura interioară va fi răsplătit cu Grădinile Paradisului, in sha Allah!
وَلَقَدْ كُنْتُمْ تَمَنَّوْنَ الْمَوْتَ مِنْ قَبْلِ أَنْ
تَلْقَوْهُ فَقَدْ رَأَيْتُمُوهُ وَأَنْتُمْ تَنْظُرُونَ
143.
Bineînţeles, voi doreaţi moartea înainte de a o întâlni, dar acum aţi văzut-o,
aţi privit [la ea cu ochii voştri].
Primul sens al versetului reprezintă
modalitatea prin care Allah subhanahu wa taala atrage atenția celor ipocriți că
la un moment dat din viața lor vor ajunge față în față cu moartea și vor privi
la ea cu ochii lor, adică vor amuți. Aceasta este urmarea faptului că ei se
considerau viteji în fața lui Allah și de neînvins, necrezând că moartea poate
fi atât de aproape de ei. Însă, atunci când s-au văzut în fața faptului
împlinit, le-a pierit glasul.
Al doilea sens al versetului arată că mulți
dintre companionii Profetului ﷺ au fost încercați cu
moartea, fiind puși în fața alegerii între credință și moarte. Cei ipocriți
renunțau imediat la credință, însă mulți dintre ei au ales să își arate
dragostea față de Allah Preaînaltul și față de credință cu prețul vieții lor.
Printre primii martiri ai islamului timpuriu, care au
fost torturați până la moarte de către cei din tribul Quraiș, aflăm despre
familia lui Yasir, care avea un fiu — Ammar bin Yasir, un sclav eliberat din
neamul Makhzum. Yasir, împreună cu soția și fiul său, au devenit musulmani încă
din faza de început a islamului. Ei au fost forțați în mod repetat să se
întindă pe nisipul arzător și au fost grav bătuți. Uneori, Ammar era împins pe
cenușă fierbinte.
Profetul ﷺ a fost adânc mișcat
de atrocitățile la care erau supuși Ammar și familia sa. El îi consola
întotdeauna și își ridica mâinile în rugăciune, spunând:
„Fiți răbdători, voi într-adevăr vă veți găsi locul în Paradis”. Yasir, tatăl, a murit din cauza torturilor repetate. Sumaiia,
mama lui Ammar, a fost străpunsă mortal de către Abu Jahl, meritând astfel
titlul de prima femeie martiră a islamului.
Ammar însuși a fost supus la diferite metode de tortură
și era amenințat tot timpul că va suferi și mai mult dacă nu îl ponegrea pe
Muhammed și nu îi preamărea pe zeii lor — Al-Lat și Uzza. Într-un moment de
slăbiciune, el a murmurat un cuvânt deslușit ca retractare, deși inima lui nu a
tremurat niciodată. Când s-a întors la Profetul ﷺ,
acesta l-a consolat pentru durerea lui și i-a întărit credința.
Comportamentul Profetului ﷺ
a fost cel al unui conducător responsabil. Nu l-a certat și nu l-a întrebat de
ce a părăsit credința, ci i-a pus o singură întrebare: „O, Ammar, cum ți-ai
văzut credința în acele clipe?”. Ammar i-a răspuns exact ce a simțit, și
anume că nimeni și nimic nu i-a putut clinti credința din inimă în acele clipe
de torturi insuportabile, deși a declarat verbal că renunță la islam. Atunci
Profetul ﷺ a confirmat versetul pogorât: „Aceia
care nu cred în Allah, după ce au crezut – afară de acela care este silit [să
nu creadă], dar inima lui este netulburată întru credință” (16:106).
Allah subhanahu wa taala a decretat că viața omului este
prioritară în fața religiei. Însă de aici și până la a te folosi de diferite
șiretlicuri, așa cum procedează mulți oameni a căror credință este slabă, și a
te delăsa de credință pentru diferite foloase lumești, este cale lungă.
Când ești pus în fața morții și forțat să renunți la
credința ta, Allah Preaînaltul ți-a dat dreptul să alegi viața. Când ești pus
în fața unei foamete grele și nu ai absolut nicio opțiune în afara cărnii de
porc, Allah te obligă să te hrănești cu aceasta, însă te vei hrăni doar cât
este necesar pentru a nu muri. Sensul este că te obligă deoarece, în caz
contrar, se consideră că te-ai sinucis, ceea ce înseamnă un mare păcat.
Allah subhanahu wa taala prețuiește foarte mult viața
omului. Entitatea sa de creație umană este deosebită pentru Allah Preaînaltul,
tocmai de aceea s-a permis oamenilor să încalce aceste Legi, evident, doar în
condițiile dificile pe care le-am exemplificat, pentru supraviețuire și nu
pentru foloase lumești.
Exegeza Coranului – profesor Demirel Gemaledin
Transcriere audio
non-textualăCamelia Hejou
Bismillahir
Rahmanir Rahim!
Pacea și binecuvântarea lui Allah
fie asupra profetului Muhammed, asupra companionilor săi și a tuturor celor
care merg pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
وَلِيُمَحِّصَ اللَّهُ
الَّذِينَ آمَنُوا وَيَمْحَقَ الْكَافِرِينَ
141.
Şi pentru ca Allah să-i deosebească pe cei care cred şi
să-i pedepsească pe cei necredincioşi.
Din versetele anterioare am aflat cine sunt cei evlavioși
(„muttaqin”) — cei care îl adoră pe Allah subhanahu wa taala —, precum și
caracteristicile acestora. De asemenea, Allah Preaînaltul a vorbit despre cei
care au împlinit unele păcate grave, cum ar fi folosirea ribei (dobânda),
precum și despre cei care nu au ascultat de profetul Muhammed ﷺ atunci când le-a spus să nu își părăsească locurile de luptă la
Uhud.
Așadar, acest verset este pogorât pentru a înlătura orice
îndoială din mințile credincioșilor cu privire la faptul că s-ar putea ca,
într-un final, toți oamenii să primească Mila lui Allah subhanahu wa taala.
Într-adevăr, acest lucru se va întâmpla în cele din urmă, însă este o mare
diferență între cel care primește Mila lui Allah Preaînaltul de la început și
cel care va primi ultimul (sau printre ultimii) Mila lui Allah subhanahu wa
taala.
Această diferență o regăsim descrisă într-o relatare
autentică, unde Allah Preaînaltul spune că la începutul Socotelii va lua o mână
de oameni și îi va așeza în Grădinile Paradisului fără a-i trage la răspundere
pentru faptele lor, iar pe ultimul om îl va lăsa să intre în Paradis din Mila
Lui, Preaînaltul. Din Mila Sa și prin Iertarea Sa, Allah subhanahu wa taala va
face acest lucru posibil pentru cei care au avut un nivel minim de credință.
Pentru ca această credință să fie cât se poate de clară, Allah Preaînaltul a
pogorât acest verset.
Oare Allah Preaînaltul nu-i cunoaște pe cei care cred și
pe cei care nu cred?
Evident că Allah subhanahu wa taala îi cunoaște foarte
bine; prin urmare, cum putem înțelege semnificația exprimării din acest verset:
„Allah să-i deosebească pe cei care cred şi să-i pedepsească pe cei
necredincioşi”?
Verbul „a deosebi” înseamnă a distinge, a
diferenția un lucru sau o persoană de o altă persoană prin anumite
caracteristici, trăsături distincte. Însă acest verb — „لِيُمَحِّصَ” —, în limba arabă, are și alte sensuri,
și anume de „a curăța”. Când Allah Preaînaltul se referă la
„curățarea” celor care cred, înseamnă că El Preaînaltul își dorește ca aceștia
să ajungă la întâlnirea din Ziua de Apoi fără niciun păcat. Prin urmare, cei
care cred vor fi atât de mult încercați, încât vor ajunge în Ziua de Apoi să
stea în fața lui Allah Preaînaltul „curați”, adică fără a avea niciun păcat.
Această „curățire” reprezintă o Milă din partea lui Allah subhanahu wa taala.
Mus’ad a relatat că Profetul ﷺ
a spus: „Slujitorul lui Allah va continua să fie încercat până când este
lăsat să meargă pe pământ fără niciun păcat.” (At-Tirmizi - sahih)
Legat de încercările din viața unui om, am vorbit și în
alte lecții și am explicat cum ne curăță Allah Preaînaltul de păcate. Printre
hadisurile exemplificative în acest sens găsim relatarea de la Bukhari (Allah
să fie mulțumit de el) în care profetul Muhammed ﷺ
a spus: „Niciodată un musulman nu este afectat de o calamitate,
tristețe, grijă, daune sau greutăți — chiar și cât o înțepătură de spin — fără
ca Allah să îi ierte păcatele (părin aceasta).”
Bolile, durerile, tristețile, grijile sunt încercări de
la Allah Preaînaltul din milă pentru noi și nu pentru că Allah ar fi rău sau
răzbunător. Dimpotrivă, El Preaînaltul își dorește ca noi să ne înălțăm astfel
pe treptele evlaviei până ce vom ajunge în Ziua de Apoi fără niciun păcat.
Într-o altă relatare de la Tirmizi (Allah să fie mulțumit
de el!), profetul Muhammed ﷺ a spus: „... Omul
este încercat conform nivelului credinței sale. Dacă credința sa este
puternică, încercările sale sunt mai aspre, iar dacă există o slăbiciune în
credința lui, el va fi încercat în consecință.” Și acest hadis
se încadrează în contextul versetului despre care vorbim. Cunoscând acum
sensurile verbului „لِيُمَحِّصَ”, se conturează și
mai clar ideea despre încercările prin care un credincios ar trebui să treacă
cu bine în această viață.
Cuvântul „يَمْحَقَ”
este tradus în limba română cu sensul de pedeapsă — „să-i pedepsească (pe cei
necredincioși)”. Acest verb nu are neapărat sens de pedeapsă, ci mai degrabă de
păsuire, răgaz pentru aceștia. Allah Preaînaltul îi păsuiește pe ei, le dă
ocazia să revină la credință sau, dimpotrivă, să se adâncească și mai mult în
păcate. Acum, poate vă întrebați: Allah Preaînaltul permite oamenilor să se
adâncească și mai mult în păcate?
În momentul în care un om vede în fața sa „contrariul”
său, de exemplu un om cu o situație materială mai grea decât a lui însuși, o
boală, o durere sau o tristețe mai mare decât a lui — și exemple sunt multe —,
abia atunci își va da seama de binecuvântarea în care el trăiește. Omul nu
prețuiește valoarea sănătății decât după ce se îmbolnăvește și nu prețuiește
valoarea timpului decât după ce l-a pierdut, căci omul, așa cum afirma Al-Hasan
Al-Basri, „nu este altceva decât un număr de zile, iar atunci când trece o zi,
aceasta ia cu ea o parte din el”.
Încercările din această viață ne determină să avem
siguranța că în Ziua de Apoi o să avem o mai mare răsplată din partea lui Allah
subhanahu wa taala, in sha Allah. Poate cineva gândește că nu a făcut atât de
multe păcate încât să merite atât de multe încercări, însă supunerea la aceste
încercări are și un alt scop, și anume acela de a-l înălța pe om pe treptele
credinței. Cu cât omul va primi aceste încercări cu credință, răbdare și
mulțumire către Allah, cu atât răsplata va fi mai mare. Și ce bine de acest
dreptcredincios, a spus Profetul ﷺ:
„Minunată
este treaba credinciosului, pentru că este un bine pentru el în orice lucru, și
asta nu este pentru nimeni altcineva în afară de credincios. Dacă este fericit,
atunci el aduce mulțumiri lui Allah, și asta este bine pentru el; și dacă este
vătamat, atunci el este răbdător și asta este bine pentru el.” (Muslim)
أَمْ حَسِبْتُمْ أَنْ تَدْخُلُوا الْجَنَّةَ وَلَمَّا
يَعْلَمِ اللَّهُ الَّذِينَ جَاهَدُوا مِنْكُمْ وَيَعْلَمَ الصَّابِرِينَ
142.
Sau aţi crezut voi că veţi intra în Rai fără ca Allah să-i ştie pe cei care au
luptat dintre voi şi să-i ştie pe cei care au fost statornici?
Acest verset este, de fapt, o întrebare retorică și a
fost pogorât într-un context similar cu versetul anterior, însă cu o abordare
diferită. După cum bine știm, una din calitățile Coranului este stilul retoric
unic, iar această formă de adresare a lui Allah subhanahu wa taala către oameni
este folosită pentru a stârni curiozitatea și interesul cititorului.
Cu siguranță Allah Preaînaltul îi cunoaște pe cei
credincioși sau necredincioși, pe cei care s-au dedicat pe calea Lui și pe cei
statornici. Atunci de ce mai era nevoie ca Allah Preaînaltul să adreseze
această întrebare retorică oamenilor?
Într-o comunitate avem multe exemple de oameni precum cei
menționați, însă nu este important ca Allah să vadă fapta în sine doar pentru a
o afla, deoarece El Preaînaltul este Atotștiutor. Ce s-ar întâmpla dacă toată
lumea ar sta în propria casă și ar împlini fapte bune? Ar mai putea fi stârnit
interesul celorlalți pentru împlinirea faptelor bune? De menționat că faptele
bune expuse public trebuie împlinite doar cu intenția sinceră de a da un
exemplu comunității și de a fi urmate, iar nu cu intenția de a primi laude din
partea celorlalți. Orice faptă bună împlinită pentru Allah, dar și pentru a
câștiga foloase lumești, laude sau bunăvoința anumitor persoane, nu va fi
acceptată. Allah subhanahu wa taala primește doar actele sincere, devotate și
strict dedicate Lui Preaînaltul.
A lupta pe calea lui Allah Preaînaltul reprezintă latura
exterioară a credinciosului și nu semnifică acea luptă fizică, cu arma în mână.
Aceasta înseamnă lupta omului cu propriul sine împotriva răului din el însuși,
împotriva poftelor lumești, care ar trebui să fie foarte bine și clar
delimitate. Înseamnă a rămâne cu credința vie în suflet în pofida tuturor
lucrurilor rele sau încercărilor la care acesta ar putea fi supus.
Statornicia pe calea și de dragul lui Allah Preaînaltul
reprezintă latura interioară a credinciosului și este cea mai deosebită
însușire a acestuia. A fi statornic în credință, în idei și convingeri, în
voință, fapte și vorbe este lucrul cel mai nobil și îndrăgit de Allah subhanahu
wa taala și reflectă obișnuința omului în împlinirea faptelor bune.
Așadar, credinciosul care va uni latura sa exterioară cu
latura interioară va fi răsplătit cu Grădinile Paradisului, in sha Allah!
وَلَقَدْ كُنْتُمْ تَمَنَّوْنَ الْمَوْتَ مِنْ قَبْلِ أَنْ
تَلْقَوْهُ فَقَدْ رَأَيْتُمُوهُ وَأَنْتُمْ تَنْظُرُونَ
143.
Bineînţeles, voi doreaţi moartea înainte de a o întâlni, dar acum aţi văzut-o,
aţi privit [la ea cu ochii voştri].
Primul sens al versetului reprezintă
modalitatea prin care Allah subhanahu wa taala atrage atenția celor ipocriți că
la un moment dat din viața lor vor ajunge față în față cu moartea și vor privi
la ea cu ochii lor, adică vor amuți. Aceasta este urmarea faptului că ei se
considerau viteji în fața lui Allah și de neînvins, necrezând că moartea poate
fi atât de aproape de ei. Însă, atunci când s-au văzut în fața faptului
împlinit, le-a pierit glasul.
Al doilea sens al versetului arată că mulți
dintre companionii Profetului ﷺ au fost încercați cu
moartea, fiind puși în fața alegerii între credință și moarte. Cei ipocriți
renunțau imediat la credință, însă mulți dintre ei au ales să își arate
dragostea față de Allah Preaînaltul și față de credință cu prețul vieții lor.
Printre primii martiri ai islamului timpuriu, care au
fost torturați până la moarte de către cei din tribul Quraiș, aflăm despre
familia lui Yasir, care avea un fiu — Ammar bin Yasir, un sclav eliberat din
neamul Makhzum. Yasir, împreună cu soția și fiul său, au devenit musulmani încă
din faza de început a islamului. Ei au fost forțați în mod repetat să se
întindă pe nisipul arzător și au fost grav bătuți. Uneori, Ammar era împins pe
cenușă fierbinte.
Profetul ﷺ a fost adânc mișcat
de atrocitățile la care erau supuși Ammar și familia sa. El îi consola
întotdeauna și își ridica mâinile în rugăciune, spunând:
„Fiți răbdători, voi într-adevăr vă veți găsi locul în Paradis”. Yasir, tatăl, a murit din cauza torturilor repetate. Sumaiia,
mama lui Ammar, a fost străpunsă mortal de către Abu Jahl, meritând astfel
titlul de prima femeie martiră a islamului.
Ammar însuși a fost supus la diferite metode de tortură
și era amenințat tot timpul că va suferi și mai mult dacă nu îl ponegrea pe
Muhammed și nu îi preamărea pe zeii lor — Al-Lat și Uzza. Într-un moment de
slăbiciune, el a murmurat un cuvânt deslușit ca retractare, deși inima lui nu a
tremurat niciodată. Când s-a întors la Profetul ﷺ,
acesta l-a consolat pentru durerea lui și i-a întărit credința.
Comportamentul Profetului ﷺ
a fost cel al unui conducător responsabil. Nu l-a certat și nu l-a întrebat de
ce a părăsit credința, ci i-a pus o singură întrebare: „O, Ammar, cum ți-ai
văzut credința în acele clipe?”. Ammar i-a răspuns exact ce a simțit, și
anume că nimeni și nimic nu i-a putut clinti credința din inimă în acele clipe
de torturi insuportabile, deși a declarat verbal că renunță la islam. Atunci
Profetul ﷺ a confirmat versetul pogorât: „Aceia
care nu cred în Allah, după ce au crezut – afară de acela care este silit [să
nu creadă], dar inima lui este netulburată întru credință” (16:106).
Allah subhanahu wa taala a decretat că viața omului este
prioritară în fața religiei. Însă de aici și până la a te folosi de diferite
șiretlicuri, așa cum procedează mulți oameni a căror credință este slabă, și a
te delăsa de credință pentru diferite foloase lumești, este cale lungă.
Când ești pus în fața morții și forțat să renunți la
credința ta, Allah Preaînaltul ți-a dat dreptul să alegi viața. Când ești pus
în fața unei foamete grele și nu ai absolut nicio opțiune în afara cărnii de
porc, Allah te obligă să te hrănești cu aceasta, însă te vei hrăni doar cât
este necesar pentru a nu muri. Sensul este că te obligă deoarece, în caz
contrar, se consideră că te-ai sinucis, ceea ce înseamnă un mare păcat.
Allah subhanahu wa taala prețuiește foarte mult viața
omului. Entitatea sa de creație umană este deosebită pentru Allah Preaînaltul,
tocmai de aceea s-a permis oamenilor să încalce aceste Legi, evident, doar în
condițiile dificile pe care le-am exemplificat, pentru supraviețuire și nu
pentru foloase lumești.
Exegeza Coranului – profesor Demirel Gemaledin
Comentarii
Trimiteți un comentariu