Bismillahir Rahmanir Rahim!
Pacea și
binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, asupra companionilor
săi și a tuturor celor care merg pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
إِنَّ الَّذِينَ كَفَرُوا لَنْ تُغْنِيَ
عَنْهُمْ أَمْوَالُهُمْ وَلَا أَوْلَادُهُمْ مِنَ اللَّهِ شَيْئًا
ۖ وَأُولَٰئِكَ أَصْحَابُ النَّارِ ۚ هُمْ فِيهَا خَالِدُونَ
116.
Cât despre cei care au tăgăduit, nici averile lor, nici copiii lor nu le vor fi
de nici un folos la Allah. Aceştia sunt oaspeţii Focului şi în el vor
sălăşlui veşnic.
Acest verset scoate în
evidență o situație la care probabil mulți dintre noi nu s-ar gândi la prima
citire. În această lume, omul ajunge de multe ori să privească în jurul său și
să observe că ceilalți au avuții – lucruri care reprezintă o frumusețe pentru
viața lor și cu care se mândresc. Însă aceste bunuri nu au absolut nicio
valoare în fața lui Allah subhanahu wa taala. De aceea, versetul se adresează
atât necredincioșilor, ei fiind dați ca exemplu, cât și credincioșilor. Allah
subhanahu wa taala ne atrage astfel atenția asupra faptului că nu trebuie să
acordăm o importanță exagerată situației materiale, deoarece aceasta nu va
cântări nimic în Ziua de Apoi.
Prin cuvintele إِنَّ الَّذِينَ كَفَرُوا (cu siguranță cei
care au tăgăduit) se are în vedere categoria celor care au întors spatele
acestei credințe. Expresia لَنْ تُغْنِيَ عَنْهُمْ
(nu le va fi de folos) reprezintă o negație categorică folosită de Allah
Preaînaltul pentru a scoate în evidență faptul că nimic din ceea ce ei au
realizat sau au adunat în această viață nu va avea vreo greutate în fața Lui.
Acest lucru este întărit prin cuvintele أَمْوَالُهُمْ
وَلَا أَوْلَادُهُمْ (nici averile lor, nici copiii lor).
Astfel, se revine
asupra ideii că Allah Preaînaltul privește exclusiv la faptele omului, care
trebuie îndeplinite cu credință, smerenie și evlavie. Faptele sunt cele care
oglindesc interiorul credinței noastre și ceea ce rămâne statornicit în inima
fiecăruia. Prin urmare, o persoană care tăgăduiește credința nu va primi
răsplată în Ziua de Apoi pentru faptele bune împlinite pe pământ; ea va fi
recompensată doar în această viață lumească, deoarece Allah Preaînaltul este
drept, corect și nu nedreptățește pe nimeni. În același timp, este foarte
posibil ca faptele bune împlinite pe pământ de către o persoană care nu a
îmbrățișat încă islamul să deschidă calea către călăuzirea sa.
مَثَلُ مَا
يُنْفِقُونَ فِي هَٰذِهِ الْحَيَاةِ الدُّنْيَا كَمَثَلِ رِيحٍ فِيهَا صِرٌّ
أَصَابَتْ حَرْثَ قَوْمٍ ظَلَمُوا أَنْفُسَهُمْ فَأَهْلَكَتْهُ ۚ وَمَا ظَلَمَهُمُ اللَّهُ وَلَٰكِنْ
أَنْفُسَهُمْ يَظْلِمُونَ
117.
Ceea ce cheltuiesc ei în această viaţă seamănă cu un vânt care aduce frig
tăios, ce se abate peste ogoarele unor oameni, care au fost nedrepţi cu ei
înşişi, şi le prăpădeşte. Aşadar, nu Allah i-a nedreptăţit, ci ei
înşişi s-au nedreptăţit.
În acest verset, Allah subhanahu wa taala ne oferă o
pildă printr-o comparație: să ne gândim cât efort implică ararea și semănarea
unui pământ pentru ca acesta să dea roade. Totuși, tocmai atunci când
răsadurile s-au ivit și omul speră într-o recoltă bogată, un vânt puternic și
un frig tăios îngheață întregul pământ. Ne-am putea gândi că aceasta este o
nedreptate, din moment ce omul a muncit și a depus un efort maxim sperând la
roade bogate, dar să privim finalul versetului: وَمَا
ظَلَمَهُمُ اللَّهُ (nu Allah i-a nedreptățit) – وَلَٰكِنْ أَنْفُسَهُمْ يَظْلِمُونَ (ci ei înșiși s-au
nedreptățit).
Omul este pus întotdeauna în fața unei alegeri: el alege
ceea ce este bine sau rău, ceea ce este corect sau incorect. Prin urmare,
pentru această alegere, omul nu este nedreptățit absolut deloc, deoarece el
optează pentru ceea ce consideră că este mai bine. Dacă omul alege conform
sitei islamului – adică să împlinească fapte bune și să opteze pentru ceva
folositor credinței și religiei sale –, atunci această alegere va fi
binecuvântată, iar el își va primi răsplata.
Acel om care a semănat pământul și a apucat să își vadă
răsadurile abia ivite simte în acel moment o satisfacție. Însă, oare nu ar dori
mai mult? Nu ar dori să primească roadele efortului depus? Ba bineînțeles că
da. Prin urmare, dacă oamenii își vor oglindi credința în comportament și în
fapte, vor aduna roadele eforturilor lor în Ziua de Apoi.
Mulți dintre savanți au spus despre această viață lumească faptul că este locația unde se însămânțează, se irigă și se pun îngrășăminte pentru a obține o recoltă bogată de care ne vom bucura pe pământ, dar ale cărei roade le vom aduna în Ziua de Apoi. Persoanele care nu pot să vadă acest lucru sunt exact precum exemplul din verset: se bucură în fiecare zi de acele răsaduri mici, însă tocmai când speră să culeagă și roadele, nu vor mai găsi nimic de adunat.
يَا أَيُّهَا
الَّذِينَ آمَنُوا لَا تَتَّخِذُوا بِطَانَةً مِنْ دُونِكُمْ لَا يَأْلُونَكُمْ
خَبَالًا وَدُّوا مَا عَنِتُّمْ قَدْ بَدَتِ الْبَغْضَاءُ مِنْ أَفْوَاهِهِمْ
وَمَا تُخْفِي صُدُورُهُمْ أَكْبَرُ ۚ قَدْ بَيَّنَّا لَكُمُ الْآيَاتِ ۖ إِنْ
كُنْتُمْ تَعْقِلُونَ
118.
O, voi cei care credeţi! Nu luaţi prieteni de încredere dintre
cei ce nu sunt ai voştri, căci ei nu vor înceta să vă încurce! Ei doresc
numai răul vostru. Ura se iveşte din gurile lor, dar ceea ce ascund piepturile
lor e şi mai mare. Noi v-am arătat vouă semnele limpezi, dacă voi puteţi
pricepe.
Prin acest verset, Allah subhanahu wa taala atrage
atenția credincioșilor asupra persoanelor cu care nu ar trebui să se alieze sau
în care nu ar trebui să își pună încrederea. În islam contează foarte mult în
cine ai încredere, cu cine vorbești și cui alegi să te destăinui, iar aceste
persoane trebuie selectate întotdeauna cu mare atenție.
La cine se referă sau cine sunt, de fapt, „cei ce nu
sunt ai voştri”? Oare este vorba despre cei care nu sunt credincioși,
despre nearabi sau despre cei care nu au aceeași culoare a pielii? Savanții au
explicat că această parte a versetului face referire strict la credință. De
multe ori se întâmplă ca persoanele care nu au un Dumnezeu, o credință sau o
formă de practică religioasă să nu privească cu ochi buni acțiunile pe care le
întreprinde un credincios și să ajungă să le cauzeze anumite probleme sau
nedreptăți celor care cred.
Acest verset are o legătură directă cu o întâmplare din
perioada islamului timpuriu. În viața profetului Muhammed ﷺ au existat momente când unii dintre companioni întrețineau
relații cordiale cu cei din tribul Quraiș. Pentru a le câștiga simpatia,
aceștia le dezvăluiau anumite secrete sau acțiuni militare pe care știau că
Profetul ﷺ urma să le întreprindă împotriva lor.
Tocmai pentru a avertiza cu privire la acest gen de comportament au fost
pogorâte aceste cuvinte divine.
هَا أَنْتُمْ أُولَاءِ تُحِبُّونَهُمْ وَلَا يُحِبُّونَكُمْ
وَتُؤْمِنُونَ بِالْكِتَابِ كُلِّهِ وَإِذَا لَقُوكُمْ قَالُوا آمَنَّا وَإِذَا
خَلَوْا عَضُّوا عَلَيْكُمُ الْأَنَامِلَ مِنَ الْغَيْظِ ۚ قُلْ مُوتُوا
بِغَيْظِكُمْ ۗ إِنَّ اللَّهَ عَلِيمٌ بِذَاتِ
الصُّدُورِ
119.
Iată că voi îi iubiţi pe ei, în vreme ce ei nu vă iubesc pe voi. Voi credeţi în
întreaga Carte. Când se întâlnesc cu voi, ei zic:
“Noi credem [în Islam]”, dar când rămân singuri, îşi muşcă vârfurile degetelor
de ciudă împotriva voastră. Spune: “Pieriţi cu ciuda voastră!”. Allah doară cunoaşte prea bine lăuntrul piepturilor.
„Întreaga Carte” se referă la toate mesajele
transmise de Allah subhanahu wa taala pe pământ de-a lungul timpului. Un
musulman are obligația de a crede în toate Cărțile Divine trimise de Allah
Preaînaltul.
Versetul vorbește despre acele
persoane care nu făceau altceva decât să își arate ipocrizia față de islam și
față de Profetul ﷺ. Când aceste persoane
se aflau alături de Profetul ﷺ, își declarau
credința în islam și încrederea în profeția lui, însă, atunci când se întorceau printre cei din
neamul lor de necredincioși, „își mușcau vârfurile degetelor de ciudă”. Această
metaforă semnifică ura profundă, dușmănia și înclinația către rău împotriva
islamului și a musulmanilor.
Acest sentiment de ciudă, ură și
dușmănie nu face altceva decât să ducă la pierzania oamenilor. Nu trebuie să
acordăm o importanță exagerată persoanelor de acest gen. Faptul că Allah
subhanahu wa taala cunoaște foarte bine ce se ascunde în inima fiecăruia dintre
noi este suficient, iar acest adevăr ne
oferă o stare de liniște și încredere: „Allah doară cunoaşte prea bine
lăuntrul piepturilor”.
De multe ori se întâmplă să
considerăm despre anumite persoane că sunt extrem de pioase, credincioase și cu
frică de Allah subhanahu wa taala. Totuși, după o perioadă mai lungă sau mai
scurtă de timp, realizăm că lucrurile nu stau deloc așa; ne dăm seama că
încrederea oferită a fost gratuită și că această dezamăgire ne costă scump, nu
neapărat material, ci din perspectiva încrederii privite ca o investiție
sufletească într-un om.
Când Allah subhanahu wa taala ne
asigură în acest verset că El Preaînaltul știe cel mai bine ce se află în
lăuntrul inimilor, nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât să avem încredere
deplină în acest adevăr. Trebuie să ne rugăm ca Allah subhanahu wa taala să
curețe și să ocrotească piepturile credincioșilor, pentru ca acestea să nu
ajungă pângărite de diversele boli ale inimii care pot apărea și care deviază
omul de la calea lui Allah subhanahu wa taala. Elhamdulillah că doar Allah
Preaînaltul cunoaște cu certitudine ce se află în interiorul piepturilor
noastre!
إِنْ تَمْسَسْكُمْ حَسَنَةٌ تَسُؤْهُمْ وَإِنْ تُصِبْكُمْ
سَيِّئَةٌ يَفْرَحُوا بِهَا ۖ وَإِنْ تَصْبِرُوا وَتَتَّقُوا لَا يَضُرُّكُمْ
كَيْدُهُمْ شَيْئًا ۗ إِنَّ اللَّهَ بِمَا يَعْمَلُونَ مُحِيطٌ
120. Dacă voi aveţi parte de ceva bun, ei sunt mâhniţi, iar dacă vi se întâmplă ceva rău, ei se bucură de aceasta. Însă dacă veţi fi cu răbdare şi vă veţi teme [de Allah], viclenia lor nu vă va pricinui nimic rău. Allah cunoaşte prea bine ceea ce fac ei.
Acest verset îi caracterizează pe ipocriți (munafiqun).
Dacă asupra credincioșilor vine ceva bun, ipocriții se întristează și sunt
mâhniți. Însă dacă se abate o încercare grea sau o nenorocire asupra
musulmanilor, ei se bucură. Acest lucru scoate în evidență duplicitatea și
ipocrizia lor.
Care este îndemnul lui Allah subhanahu wa taala pentru
credincioși în asemenea situații? Răspunsul îl aflăm din continuarea
versetului: „dar dacă veţi fi cu răbdare şi vă veţi teme [de Allah],
viclenia lor nu vă va pricinui nimic rău. Allah cunoaşte prea bine ceea ce fac
ei.”
Aceste viclenii și fapte rele, menite să distrugă
credința omului sau să îl conducă spre îndeplinirea de fapte rele, sunt întru
totul deșarte. Un om credincios care are răbdare și se încrede în Allah
subhanahu wa taala va reuși mereu să își împlinească faptele și actele de
adorare. El trece peste vorbele, gândirea sau acțiunile negative pricinuite de
ceilalți. El este legat de Allah Preaînaltul și știe că orice faptă pe care o
săvârșește este doar pentru și de dragul lui Allah, iar acest lucru îi este pe
deplin suficient. Acest credincios nu așteaptă să fie văzut de cei din jur când
împlinește o faptă bună. El nu caută mulțumire sau răsplată de la nimeni în
afară de Allah subhanahu wa taala.
Cine dorește să meargă pe drumul credinței și al evlaviei
și vrea să îi îndemne pe oameni către bine, trebuie să facă acest lucru fără să
dea ascultare gurilor rele. Din cauza unor asemenea vorbe, multe persoane au
renunțat la împlinirea faptelor bune. Unele au încetat să mai meargă la
moschee, iar altele au renunțat să mai facă parte din comunitate și să își
ajute semenii. Cine împlinește o faptă cu evlavie știe că este curat în fața
lui Allah Preaînaltul și nu are așteptări de la oameni.
„Noi nu așteptăm de la voi nicio răsplată și nicio
mulțumire”
Acestea sunt versetele pe care Allah subhanahu wa taala
ni le dă drept exemplu în Sfântul Coran. Ele au fost rostit de toți profeții
de-a lungul timpului. Pentru orice faptă îmeplinită, fie ea bună sau rea, omul
va da socoteală. Allah subhanahu wa taala este cel mai drept Judecător și va
așeza fiecare persoană, vorbă și faptă la locul meritat.
Exegeza Coranului – profesor Demirel Gemaledin
Transcriere audio non-textuală
Camelia Hejou
Comentarii
Trimiteți un comentariu