Bismillahir Rahmanir Rahim!
Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, asupra companionilor săi și a tuturor celor care purced pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
104. Să se facă din voi o comunitate care să cheme la
tot ceea ce este bun, să poruncească ceea ce este drept [ma’ruf] şi să oprească
de la ceea ce este nedrept [munkar]! Aceştia sunt cei care izbândesc.
Aceste verset este unul dintre cele mai deosebite și frumoase
versete din Sfântul Coran, deoarece Allah subhanahu wa taala ne vorbește despre
câteva lucruri foarte importante care trebuie să facă parte din comportamentul
unei comunități, mai ales că ne oferă și metodele prin care putem înțelege cum
trebuie împlinit binele.
Astfel, în primele cuvinte cu care începe versetul ni se spune ”Să
se facă din voi o comunitate,” unde ”wa” înseamnă ”și” , iar ”lam” din fața
verbului ”a face” fiind ”lam-ul” de imperativ (poruncă) - adică este
obligatoriu să fie ”dintre voi” cei care cheamă la bine. Savanții au spus
despre acest ”lam” că, atât timp cât însoțește un verb imperativ, el reprezintă
o poruncă.
”Minqum” – dintre voi – în limba arabă are două sensuri: o formă de a
înțelege versetul ar putea reprezenta doar câțiva oameni dintr-o comunitate
mare să cheme la fapte bune sau toți oamenii care se consideră credincioși din
acea comunitate să îndemne către bine.
Având în vedere această divergență a savanților cu privire la cele
două sensuri, evident că au existat și repercusiuni:
• Prima opinie: cei
care cred că ”minqum” reprezintă doar o parte dintre oamenii unei comunități au
spus că, dacă aceștia împlinesc porunca de dawah, aceasta nu mai este
obligatorie pentru restul comunității (similar,
rugaciunea de înmormântare, spălarea defunctului etc.) – aceasta fiind
obligația colectivă – fard kifaya – ex.:dacă o parte din membrii comunității au
împlinit rugăciunea de înmormântare, aceasta obligație cade de pe umerii
celorlalți membrii care nu au participat;
• A doua opinie: cei
care cred că sensul lui ”minqum” reprezintă întreaga comunitate, au spus că
această poruncă este fard ayn (obligație individuală – ex.:rugăciunea, postul);
• A treia opinie le îmbină pe primele două: întreaga comunitate are obligația de a îndemna oamenii către bine, însă din această comunitate trebuie să existe și oameni specializați în dawah.
Khair – Binele – Ce este binele?
Oare Allah subhanahu wa taala se referă la îndemnul către binele
lumesc sau către binele din Ziua de Apoi? Îndemnul către bine se referă atât la
binele din această viață lumească, cât și la binele din Viața de Apoi. Când
întâlnim ”al khair” în Sfântul Coran, se are în vedere în primul rând binele
din această viață lumească, care este împlinit de dragul lui Allah Preaînaltul,
prin acest bine sădindu-se binele pentru Ziua de Apoi. Profetul Muhammed (pacea
și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne-a arătat, prin felul său de a
fi, ce este binele. Binele este de fapt orice lucru împlinit de dragul lui
Allah subhanahu wa taala pentru a obține răsplată și multumirea Lui
Preaînaltul. Zâmbetul oferit celor din jur este sadaqa: "Zâmbetul oferit
fratelui tău în credință este caritate (sadaka)"
Conform acestui verset, adevăratul ”khair – bine” pe care Allah
îl vrea de la noi este să le arătăm oamenilor ce înseamnă islamul.
În ziua de astăzi sunt foarte puțini oameni care îi îndeamnă pe ceilalți către bine, la fel de puțini sunt și cei care ajung să împlinească acest bine. Dacă privim la viața profetului Muhammed ﷺ vom observa cum el însuși se oferea să împlinească acest bine și îi îndemna pe ceilalți oameni către bine. Nu este de ajuns să spunem ”Elhamdulillah, suntem musulmani!”, nu este de ajuns să ne rezumăm doar la rugăciuni sau post, deoarece aceste lucruri sunt prea personale și nu este permis să ne lăudăm cu ele în fața altor persoane. Ceea ce ar trebui să se oglindească în credința noastră și să radieze din întreaga noastră ființă este comportamentul, faptele și vorbele noastre. Numeroase versete din Sfântul Coran subliniază faptele înaintea vorbelor: ”De ce voi spuneți și nu faceți?” – aceștia doar arată către bine, dar nu îl împlinesc.
Cum credeți că a ajuns Coranul la noi, cum credeți că s-a răspândit
islamul pe întreg mapamondul? Nu prin sabie, nu prin silire la credință, ci
prin bunul comportament. Coranul a ajuns la noi din relatare în relatare, la
fel și recitarea lui în limba arabă. Oare nu datorită comportamentului pe care profetul Muhammed (pacea și binecuvântarea lui Allah
fie asupra lui!), companionionii (Allah
să fie mulțumit de ei!), iar apoi urmașii lor l-au avut, ați învățat voi să
citiți Coranul în limba arabă, deși nu ați cunoscut islamul mai înainte?
Prin urmare, așa cum am primit acest Coran și islamul, precum și
relatările și punerea în practică a islamului, tot așa trebuie să îmbrăcăm
aceste” haine” ale islamului și nu să luăm din islam doar ceea ce ne convine
sau ne place. Cum să ”decupăm” islamul și să îl împlinim pe bucăți? De exemplu,
postul trebuie dedicat doar lui Allah subhanahu wa taala cu intenție sinceră de
a posti, rugăciunea trebuie împlinită doar pentru a-L mulțumi pe Allah
Preaînaltul, precum și toate celelalte acte de adorare. Orice faptă, oricât ar
fi de sacră, prin care omul intenționează altceva decât a se apropia de Allah,
acea faptă ”cade” de la sine, adică nu este acceptată de Allah subhanahu wa
taala. Și am exemplificat acest lucru în lecțiile anterioare printr-un hadis în
care Profetul Muhammed (pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) ne vorbește despre cele trei categorii oameni
cu care se va încinge focul în Iad: martirul care moare pe calea lui Allah,
savantul care îi învață pe oameni despre Allah și filantropul care își împarte
averea cu cei nevoiași: Martirul este adus în fața
lui Allah și Allah îl întreabă: „Ce ai făcut pentru mine?” Acesta răspunde:
„Mi-am dat sufletul pentru Tine!” Dar Allah îi va răspunde: „Minți, ai făcut
acest lucru doar pentru a se spune despre tine că ești martir pentru Allah.” La
fel îl cheamă pe savant, pe care îl întreabă ce a făcut pentru El. Acesta
răspunde: „I-am învățat pe oameni religie, i-am învățat să se roage, de dragul
Tău”. Dar Allah îi spune: „Minți, ai făcut toate acestea doar ca să se spună
despre tine că ești shaikh, că ești savant, să fii lăudat.” Pe filantrop îl
întreabă la fel, ce a făcut pentru El. Filantropul răspunde: „Tot ce am
câștigat am dat pe calea lui Allah.” Dar Allah îi răspunde: „Minți, ai făcut
toate acestea doar pentru a fi lăudat că ești darnic, că faci sadaqa.”
Intenția împreună cu Tradiția Profetului Muhammed (pacea și
binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!)
vor face întotdeauna ca faptele noastre să fie acceptate de Allah
Preaînaltul. Acesta este binele, iar
chemarea către bine este obligativitatea întregii comunități. De asemenea,
trebuie să avem și specialiști în tefsir, hadis, medicină, matematică, în orice
domeniu care conduce către bine. Lucrurile de suprafață nu sunt agreate de cele
mai multe ori (de ex.: rugăciunea împlinită rapid, doar pentru a fi împlinită,
însă cât din acea rugăciune ”te-ai rugat”?). Spune Profetul Muhammed : ”La câți
dintre cei care se roagă, rugăciunea nu se ridică deasupra capului nici măcar
cât o palmă sau câți dintre cei care țin post nu se aleg decât cu setea și
foamea, fără a primi nicio răsplată!” De ce? Deoarece intenția lor nu este doar
de dragul și pentru mulțumirea lui Allah, ei nu au acea conștientizare a
rugăciunii, iar rugăciunea este primită doar atât cât este constientizată.
Culmea binelui este să arăți oamenilor credința prin fapte și
vorbe, iar cel mai mic bine este să îndepărtezi ceva rău din calea oamenilor: ”Îndepărtarea
unui obstacol de pe un drum public este caritate.” (Bukhari si Muslim)
Mulți oameni au pretenția să le fie recunoscute faptele bune de
către cei din jur, lăudându-se că ei au făcut și au dăruit diverse, iar acest lucru conduce la ștergerea acelor
fapte. Oare nu le-au făcut ei pentru Allah subhanahu wa taala? Nu este de ajuns
că El Preaînaltul, cu siguranță cunoaște toate aceste fapte?
În continuarea versetului Allah Preaînaltul ne spune: să poruncească ceea ce este drept [ma’ruf] şi să oprească
de la ceea ce este nedrept [munkar]! – a porunci binele și a opri de la
rău nu înseamnă tot acel îndemn către bine despre care am vorbit în prima parte
a versetului? Atunci, de ce Allah a repetat această poruncă? În limba arabă
găsim ceva care se numește ”prezentarea generalului” și ”sublinierea specificului”.
Exemplu: Allah spune în Coran: „Împliniţi cu
sârguinţă Rugăciunile, cu osebire Rugăciunea de la mijloc! ” Allah
Preaînaltul ne prezintă întâi ”generalul” – binele, ne spune să avem grijă de
rugăciuni și subliniază ”îndeosebi
rugăciunea de la mijloc”. Prin urmare, când ni se prezintă generalul și apoi se
subliniază încă o dată o bucată din acel general, se evidențiază importanța
deosebită a acelui lucru și se indică minimul care trebuie împlinit. Poate vă
întrebați, bine, Allah îmi poruncește să fac bine, dar de unde să încep sau ce
fel de bine să împlinesc? Imediat, Allah Preaînaltul ne răspune: să oprim
oamenii de la ceea ce este rău, nedrept.
Profetul Muhammed (pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra
lui!) spune că stâlpii islamului sunt în
număr de opt, cei cinci pe care îi cunoaștem cu toții și ”îndemnul către
bine, interzicerea și oprirea oamenilor de la rău și a depune efort pe calea
lui Allah”. Acest hadis autentic scoate în evidență importanța îndemnului
oamenilor pe calea lui Allah; a-i îndemna pe oameni către bine face parte din
latura deosebită a islamului, deoarece islamul nu este o religie egoistă pe
care să o practici de unul singur, ci Allah Preaînaltul spune ”Păziți-vă pe voi și familiile voastre!”, deci
răspândiți și învățați-i islamul și pe copiii voștri, pe părinții și rudele
voastre și pe toți ceilalți din jurul vostru. A arăta oamenilor binele face
parte din natura acestei religii.
Există un hadis în care Profetul Muhammed (pacea și binecuvântarea
lui Allah fie asupra lui!) ne atrage
atenția asupra responsabilităților pe care noi le avem. Când un grup din Banu
Israil, care participa la o înmormântare, a trecut pe lângă e , Profetul s-a
ridicat în picioare în semn de respect și a început să plângă. Companionii s-au
mirat , căci acel om murise nemusulman, iar Profetul le-a spus că plânge
deoarece acel om nu a reușit să ajungă la un nivel la care el ar fi putut să-l scape de focurile
Iadului (adică să creadă în Profetul Muhammed).
Acest hadis ne învață că trebuie să ne pese de cei din jurul nostru, să
oferim ajutor, însă, din păcate, acest sentiment de nepăsare se accentuează pe
zi ce trece. A-ți păsa de cei din jur înseamnă a simți greutățile prin care
trece o persoană, chiar dacă ea nu cere ajutor sau nu vrea să se știe că are nevoie
de ajutor. Vă amintiți probabil povestea despre cei doi vecini, dintre care
unul era sărac și avea atât de mare nevoie de ajutor încât a bătut la ușa
celuilalt și a cerut bani. Vecinul înstărit i-a oferit celui nevoiaș cât a
dorit, însă a plâns mai apoi și a regretat faptul că nu a simțit nevoile și
greutățile prin care trecea acel om, care a fost nevoit să-și calce pe
demnitatea sa și să ceară ajutor. Această poveste reprezinta forma de a-ți păsa
de cel de lângă tine și de a simți greutățile prin care trece acesta. Din
păcate, în ziua de astăzi oamenii se uită la televizor și văd atât de multe
cazuri de sărăcie, de război etc., însă inimile lor parcă au devenit prea dure,
egoiste, nu mai trăiesc acel sentiment de a simți greutatea unui lucru sau a
unei situații. Nu acest lucru îl vrea Allah subhanahu wa taala de la noi și
acest comportament nu este cel pe care Profetul Muhammed ni l-a lăsat drept
exemplu și moștenire.
A îndemna către bine nu înseamnă doar a le spune oamenilor să țină
post sau să împlinească rugăciunea, ci , în același timp, înseamnă să le
atragem atenția când observăm că deviază de la calea islamului, să le spunem
când și unde au greșit; acesta este modul prin care va crește atât nivelul de
cunoaștere al societății, cât și nivelul de într-ajutorare în societate. În
ziua de astăzi, când cineva găsește un produs bun, de exemplu, nu cumpără cât
are nevoie, ci cumpără tot, iar mai apoi îl vinde cu un alt preț. În trecut,
savanții sau comercianții care aveau frică de Allah subhanahu wa taala se
îndemnau și se ajutau unii pe ceilalți
atunci când un cumpărător le vizita standul; fiind mulțumiți de vânzarea avută,
ei trimiteau cumpărătorul la un alt comerciant care nu avusese vânzare până la
acea oră, dat fiind faptul că acel vânzător avea standul plasat într-un colț
mai îndepărtat al târgului și cumpărătorii nu prea ajungeau în acea zonă. In
ziua de astăzi, dimpotrivă, pentru un produs cu același preț comerciantul
îndeamnă cumpărătorul să nu cumpere de la vecinul său, spunându-i că îi va
vinde același produs la un preț mult mai ieftin dacă va cumpăra de la el.
Fiecare dintre noi avem rizq-ul scris. Nimeni nu va putea pune stăpânire pe
ceva ce Allah nu i-a scris să primească. Dacă avem această convingere și
credință în aceste lucruri , vom avea inima linistită, stiind că ce ne-a scris
Allah sa avem astăzi, doar atât vom avea. Dacă vă amintiți, ca o mică
paranteză, într-o lecție am vorbit despre rizq și am spus că omul nu va părăsi
acest pământ până nu i se va întregi rizq-ul (înzestrarea) și am exemplificat
acest titlu printr-o mică poveste despre omul care a căzut într-o fântână, însă
a ieșit doar pentru a-și întregi acest rizq, care a constat într-un pahar cu
apă, pentru că imediat după aceea, încercând să le arate tovarășilor săi cum a
căzut în fântână, a alunecat din nou și de data aceasta a murit. Există un
hadis care spune: ”Dacă omul ar încăleca vântul ca
să prindă rizqul (binecuvântările date de Allah), Allah ar pune rizqul pe
fulger ca să nu-l prindă din urmă vântul.” Oamenii nu pot grăbi și nici
întârzia nimic din ceea ce Allah a scris; trebuie să ne mulțumim cu cât am fost binecuvântați și să îi îndemnăm pe
oameni către bine și să îi oprim de la rău. Un savant spunea: ”Am învățat
toate relele de pe pământ, nu ca să le fac, ci ca să nu cad pradă acestora.”
Este mult mai important să știm cum să nu greșim.
Versetul se încheie
foarte frumos: Aceştia sunt cei care izbândesc.-
în limba arabă, în momentul în care o propoziție începe cu un substantiv, acel
substantiv trebuie să fie articulat. ”Habarul” care dă de veste despre
”mubtede”, adică primul substantiv, trebuie să fie nearticulat. Exemplu: Al
waladu kabirun - Copilul este mare – primul substantiv este articulat, kabirun
nu are ”al” în față, deci este nearticulat. Dacă îi vom pune articolul ”al” –
al kabirun – ies la iveală două sensuri importante: 1. numai acel copil este
mare; 2. copilul acela este într-adevăr (cu siguranță) mare. Similar, în
versetul nostru, când Allah spune că ”aceștia sunt dintre cei care izbândesc” –
înseamnă că nimeni altcineva nu poate ajunge să fie izbânditor decât ”aceștia”;
cine sunt ”aceștia”? Cu siguranță, cei care izbândesc sunt doar cei care
împlinesc porunca de a-i chema pe oameni la bine - cei care cheamă oamenii la
bine și îi opresc de la rău.
Comentarii
Trimiteți un comentariu