Bismillahi Rahman Rahim!
Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, asupra companionilor săi și a tuturor celor care purced pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
100. O, voi cei care credeţi! Dacă voi urmaţi unei
părţi dintre aceia cărora li s-a dăruit Cartea, aceasta vă va împinge de la
credinţa voastră, făcându-vă din nou necredincioşi!
Acest verset a fost pogorât în contextul în care Allah subhanahu wa
taala ne vorbește despre acele persoane care încearcă într-un fel sau altul să
condiționeze, să oprească sau chiar să se opună înțelegerii credinței islamice.
Conform mai multor relatări autentice, acest verset a fost pogorât în
contextul în care profetul Muhammed (ﷺ) se afla în Medina unde trăiau două popoare (dinaintea
emigrarării Profetului), care se aflaseră în război cu mult timp înainte. Doi
oameni din aceste clanuri ( Khazraj și Aus) se aflau împreună când un altul din tribul
Banu Israil, care locuia alături de aceștia în Medina, a trecut pe lângă ei și
a deschis o discuție amintindu-le ce viteji au fost pe vremea războiului,
născând astfel amintiri despre trecutul glorios al fiecărui popor, amintiri ce nu
au făcut altceva decât să dea naștere la vrajba care existase în trecut între
aceste două triburi, înainte ca ei să devină musulmani. Aceștia au început să
se certe, s-a iscat o bătaie între ei și fiecare au chemat ajutoare din
triburile lor. Războiul s-ar fi
declanșat rapid dacă profetul Muhammed nu îi oprea pe aceștia; el (ﷺ) le-a ținut o
prelegere, timp în care a fost revelat și acest verset, pe care l-a recitat
acestor două triburi reamintindu-le că el, Profetul, a fost cel care i-a
reunit. Acești oameni au revenit imediat la credință , dându-și seama de
gravitatea situației atunci când Profetul i-a întrebat: ”Vă veți întoarce la
necredință în timp ce eu sunt încă prezent printre voi?”
Într-un alt context, dacă ar fi să
transpunem această idee în ziua de astăzi, există foarte multe persoane care se
lasă dezinformate de anumite vorbe sau situații, încât ajung să dea crezare
știrilor false, iscându-se astfel vrajbă sau chiar ură între membrii unei
comunități.
101. Şi cum aţi putea
voi să tăgăduiţi, când vi se recită versetele lui Allah şi între voi
se află Trimisul Lui? Iar acela care se va ţine
neclintit de Allah, va fi călăuzit pe un drum drept.
Este subliniată ideea din versetul
anterior printr-o întrebare retorică. Dacă Profetul încă este printre voi, iar
voi vă arătați obiceiurile din era preislamică, cum puteți tăgădui ceea ce vi
se recită din Revelație?
Atât timp cât omul ajunge să respecte
poruncile lui Allah subhanahu wa taala, se ține strâns de aceste porunci, de Cartea
lui Allah și Tradiția profetului Muhammed (ﷺ),
el va fi de neclintit și nu va putea fi
doborât de nimeni și nimic. Oare ne poate lua cineva această credință, islamul?
Da, dacă noi o dăm, adică renunțăm la ea. De aceea se naște întrebarea: Cât de
strâns ne ținem noi de religia noastră? Cât de responsabili suntem față de
credința noastră? Fiecare dintre noi ar trebui să își pună această întrebare
pentru a își putea da seama dacă într-adevăr este de neclintit în credința lui.
Când ar putea fi un om mai ușor de
schimbat în credința sa: în timpul profeției sau după moartea Profetului? Aceasta
este întrebarea retorică din acest verset. Una este să ai în față minunea, să o
vezi, să o simți, și altceva este cand te naști după mii de ani de la Profeție
și nu ai nimic decât pagini în care este scris Coranul și Tradiția Profetului
Muhammed (ﷺ).
Credeți că această întrebare
retorică este valabilă și pentru oamenii din ziua de astăzi? Cu siguranță,
impactul asupra unuia dintre noi va fi cu totul altfel față de efectul produs
asupra companionilor atunci când li s-au recitat aceste versete de însuși
Profetul Muhammed (ﷺ),
Cu atât mai mult, noi, urmașii
Profetului, ar trebui să credem în
aceste versete, semne, tradiții autentice ale profetului Muhammed (ﷺ). Dacă noi dorim într-adevăr să ajungem la
aceste semne, la calea lui Allah – Siratal mustaqim – să vedem ce ne
transmite Allah subhanahu wa taala la sfârșitul versetului: Iar acela care se va ţine neclintit de Allah, va fi
călăuzit pe un drum drept. Cine dorește să meargă pe acest drum trebuie să
primească călăuzirea lui Allah subhanahu wa taala.
102. O, voi cei care
credeţi! Fiţi cu frică de Allah, aşa cum se cuvine să fie frica de El şi
să nu vă săvârşiţi din viaţă decât fiind musulmani!
În versetul anterior am vorbim
despre ce înseamnă drumul drept. Acest verset este pogorât pentru a explica cine
sunt acele persoane care merg pe drumul cel drept: cei care cred, și nu spune
Allah Preaînaltul ”cei care au un anumit nivel de credință”, ci toți cei care
cred, indiferent de nivelul lor de credință. Probabil prin prisma acest verset
am putea vorbi despre întreg Coranul, deoarece Allah subhanahu wa taala spune ”temeți-vă
de Allah așa cum se cuvine” - adică pe drept. A te teme de Allah pe drept
înseamnă a te teme de Allah atât cât merită El Preaînaltul a i se atribui această
temere. Unii dintre noi pot mai
mult, alții mai puțin, unii dintre noi au nevoie de mai mult, alții de mai
puțin. Chiar și această traducere prin care s-a redat sensul ”taqwa” –
ca fiind o temere, este o traducere incompletă , deoarece taqwa în limba arabă
nu se rezumă doar la teamă sau frică, ci înseamnă și iubire în același timp. Am
explicat și în alte lecții că această iubire poate fi comparată cu grija,
dragostea părintelui față de copilul său, acea teamă de a nu ajunge să îi
supărăm, întristăm și, în același timp, siguranța că părinții noștri nu ne vor
răul și nu ne vor face niciodată rău. Până și acea educație mai dură este
aplicată din dragostea părintelui pentru copil, pentru ca acesta din urmă să
ajungă în timp un om bine educat, care va face cinste societății. Similar,
Allah subhanahu wa taala îi determină pe credincioși, atunci când le spune să
fie cu frică de El, să prindă o anumită temere, dar și acea dragoste părintească
cu care am exemplificat această ”taqwa”.
Prin urmare, este impropriu să
traducem ”taqwa” doar teamă, frică, ”taqwa” reprezentând și dragostea și
încrederea în Mila și Iubirea lui Allah subhanahu wa taala.
Vă adresez acum o întrebare
retorică? Oare știe omul când îi va veni sorocul și va părăsi această lume?
Aceste lucruri nu sunt cunoscute de oameni. Elhamdulillah că aceste lucruri nu
le știe nimeni, elhamdulillah că doar Allah Preaînaltul cunoaște când, unde și
cum se va sfârși din viață fiecare dintre noi. Îi cerem lui Allah subhanahu wa
taala ca ultima faptă din viața noastră să fie una dintre cele mai îndrăgite de
El Preaînaltul. Fiecare lucru, faptă pe care omul o împlinește în această viață
ajunge să fie dintre cele îndrăgite de Allah, atât timp cât este împlinită cu sinceritate
și devoțiune; de exemplu, Allah îndrăgește la unii oameni recitarea din Coran, la
alții recitarea dua-urilor sau împlinirea rugaciunii, cum muncesc, cum își educă și îngrijesc copii
etc. Noi trebuie să căutăm aceste lucruri plăcute lui Allah și să ne întrebăm:
Oare ce îi place lui Allah la mine? Oare
îi place cum lenevesc, că sunt delăsător, îi place cum întârzii rugaciunea,
desi am posibilitatea de a o împlini la timp? Poate lui Allah Preaînaltul îi
place cum eu mă trezesc în toiul nopții pentru a împlini rugăciunea, poate îi
place cum îl pomenesc (zikr) sau citirea din Coran, chiar dacă citesc greoi ș.a.m.d. Să căutăm aceste lucruri și să încercăm să le perfecționăm, deoarece
aceste fapte vor atârna cel mai greu în balanță în Ziua de Apoi. Cum a ajuns un om păcătos să fie
iertat pentru o singură faptă, aceea că a i-a dat să bea apă unui câine
însetat? Pentru că acel om a împlinit acea faptă cu credință, devoțiune și
sinceritate și a câștigat Mila lui Allah la momentul oportun. Cinstea și
onoarea timpului înseamnă lucrul făcut la momentul oportun: este timpul
rugăciunii, fac rugăciunea, este Ramadan, țin post, este timpul pentru
Pelerinaj, merg la Pelerinaj, când plouă, fac dua.
Comentarii
Trimiteți un comentariu