Bismillahir Rahmanir Rahim!
Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, asupra companionilor săi și a tuturor celor care purced pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!
100. O, voi cei care credeţi! Dacă voi urmaţi unei
părţi dintre aceia cărora li s-a dăruit Cartea, aceasta vă va împinge de la
credinţa voastră, făcându-vă din nou necredincioşi!
Acest verset a fost pogorât în contextul în care Allah subhanahu wa
taala ne vorbește despre acele persoane care încearcă, într-un fel sau altul,
să condiționeze, să oprească sau chiar să se opună înțelegerii credinței
islamice.
Conform mai multor relatări autentice, contextul revelării se leagă
de perioada în care profetul Muhammed ﷺ
se afla în Medina. Acolo trăiau două triburi, Aus și Khazraj, care se aflaseră
în război cu mult timp înainte de emigrarea profetului. Într-o zi, doi oameni
din aceste clanuri se aflau împreună, când un bărbat din tribul Banu Israil a
trecut pe lângă ei. Acesta a deschis o discuție, amintindu-le ce viteji erau în
vremea războiului. Readucerea în prim-plan a trecutului glorios al fiecărui
popor a reaprins vechea vrajbă care existase între cele două triburi înainte ca
membrii lor să devină musulmani. Aceștia au început să se certe, s-a iscat o
bătaie și fiecare a chemat ajutoare din propriul trib.
Războiul s-ar fi declanșat rapid dacă profetul Muhammed ﷺ nu i-ar fi oprit. El ﷺ le-a ținut o prelegere și le-a recitat acest verset revelat
chiar atunci, reamintindu-le că el ﷺ
este cel care i-a reunit. Acești oameni au revenit imediat la credință,
dându-și seama de gravitatea situației când profetul Muhammed ﷺ i-a întrebat: „Vă veți întoarce la necredință în timp ce eu
sunt încă prezent printre voi?”.
Dacă ar fi să transpunem această idee în zilele noastre, observăm
că există foarte multe persoane care se lasă dezinformate de anumite vorbe sau
situații. Ele ajung să dea crezare știrilor false, iscându-se astfel vrajbă sau
chiar ură între membrii unei comunități.
101. Şi cum aţi putea voi să tăgăduiţi, când vi se
recită versetele lui Allah şi între voi se află Trimisul Lui? Iar acela care se
va ţine neclintit de Allah, va fi călăuzit pe un drum drept.
Ideea din versetul anterior este subliniată aici printr-o întrebare
retorică. Dacă Profetul ﷺ este
încă printre voi, iar voi vă arătați obiceiurile din era preislamică, cum
puteți tăgădui ceea ce vi se recită din Revelație?
Atât timp cât omul ajunge să respecte poruncile lui Allah subhanahu
wa taala și se ține strâns de ele, de Cartea lui Allah și de Tradiția
profetului Muhammed ﷺ, el va fi de
neclintit și nu va putea fi doborât de nimeni și de nimic. Oare ne poate lua
cineva această credință, islamul? Da, dar numai dacă noi o dăm, adică dacă
renunțăm la ea. De aceea se naște întrebarea: cât de strâns ne ținem noi de
religia noastră și cât de responsabili suntem față de credința noastră? Fiecare
dintre noi ar trebui să își pună această întrebare pentru a-și da seama dacă
este cu adevărat de neclintit.
Versetul aduce o altă întrebare retorică: când ar putea fi un om
mai ușor de schimbat în credința sa, în timpul profeției sau după moartea Profetului
ﷺ? Una este să ai în față minunea, să o vezi
și să o simți, și cu totul altceva este când te naști la mii de ani distanță și
nu ai la dispoziție decât paginile în care sunt scrise Coranul și Tradiția
profetului Muhammed ﷺ.
Credeți că această întrebare retorică este valabilă și pentru
oamenii din ziua de astăzi? Cu siguranță. Impactul asupra unuia dintre noi este
cu totul altul față de efectul produs asupra companionilor atunci când li se
recitau aceste versete de către însuși profetul Muhammed ﷺ. Cu atât mai mult, noi, urmașii săi, ar trebui să credem în
aceste versete, semne și tradiții autentice. Dacă dorim într-adevăr să ajungem
la aceste semne, pe calea lui Allah – Siratal mustaqim –, trebuie să
privim ce ne transmite Allah subhanahu wa taala la sfârșitul versetului: „Iar
acela care se va ţine neclintit de Allah, va fi călăuzit pe un drum drept”.
Cine dorește să meargă pe acest drum trebuie să primească călăuzirea lui Allah
subhanahu wa taala.
102. O, voi cei care credeţi! Fiţi cu frică de Allah,
aşa cum se cuvine să fie frica de El şi să nu vă săvârşiţi din viaţă decât
fiind musulmani!
În versetul anterior am vorbit despre ce înseamnă drumul drept.
Acest verset este pogorât pentru a explica cine sunt persoanele care merg pe
el: cei care cred. Allah Preaînaltul nu menționează „cei care au un anumit
nivel de credință”, ci se adresează tuturor celor care cred, indiferent de
nivelul credinței lor.
Prin prisma acestui verset am putea vorbi despre întreg Coranul,
deoarece Allah subhanahu wa taala spune să ne temem de El așa cum se cuvine,
adică pe drept. A te teme de Allah pe drept înseamnă a-I atribui această temere
atât cât merită El Preaînaltul. Unii dintre noi pot mai mult, alții mai puțin;
unii au nevoie de mai mult, alții de mai puțin.
Traducerea termenului „taqwa” ca fiind doar o temere sau o
frică este incompletă. În limba arabă, „taqwa” nu se rezumă doar la teamă, ci
implică și iubire în același timp. Această iubire poate fi comparată cu grija
și dragostea unui părinte față de copilul său: acea teamă de a nu ajunge să îl
supărăm sau să îl întristăm, îmbinată cu siguranța că părintele nu ne vrea și
nu ne va face niciodată răul. Până și o educație mai dură este aplicată din
dragoste, pentru ca cel mic să ajungă în timp un om bine crescut, care face
cinste societății. În mod similar, Allah subhanahu wa taala îi determină pe
credincioși să cultive o anumită temere, dar și acea dragoste profundă asociată
cu conceptul de „taqwa”. Prin urmare, „taqwa” reprezintă deopotrivă dragostea
și încrederea în Mila și Iubirea lui Allah subhanahu wa taala.
Oare știe omul când îi va veni sorocul și va părăsi această lume?
Acest lucru nu este cunoscut de oameni. Elhamdulillah că nu îl știe nimeni și
că doar Allah Preaînaltul cunoaște când, unde și cum se va sfârși din viață
fiecare dintre noi. Îi cerem lui Allah subhanahu wa taala ca ultima faptă din
viața noastră să fie dintre cele mai îndrăgite de El.
Orice faptă pe care omul o împlinește devine plăcută lui Allah atât
timp cât este făcută cu sinceritate și devoțiune. De exemplu, Allah îndrăgește
la unii oameni recitarea din Coran, la alții invocarea dua-urilor, împlinirea
rugăciunii, modul în care muncesc sau cum își educă și își îngrijesc copiii.
Noi trebuie să căutăm aceste lucruri plăcute lui Allah și să ne întrebăm: oare
ce îi place lui Allah la mine? Îi place cum lenevesc, că sunt delăsător sau cum
întârzii rugăciunea, deși am posibilitatea de a o împlini la timp? Sau poate
lui Allah Preaînaltul îi place cum mă trezesc în toiul nopții pentru a mă ruga,
cum îl pomenesc (zikr) ori cum citesc din Coran, chiar dacă o fac mai greoi?
Să căutăm aceste lucruri și să încercăm să le perfecționăm,
deoarece ele vor atârna cel mai greu în balanță în Ziua de Apoi. Să ne amintim
cum un om păcătos a fost iertat pentru o singură faptă: aceea că i-a dat să bea
apă unui câine însetat. El a împlinit acea faptă cu credință, devoțiune și
sinceritate, câștigând Mila lui Allah la momentul oportun. Cinstea și onoarea
timpului înseamnă lucrul făcut la momentul potrivit: este timpul rugăciunii,
facem rugăciunea; este Ramadan, ținem post; este timpul pentru Pelerinaj,
mergem în Pelerinaj; când plouă, facem dua.
Exegeza
Coranului - profesor Demirel Gemaledin
Transcriere
audio non-textualăCamelia
Hejou
Comentarii
Trimiteți un comentariu