Un har de la Allah
Versetul frăției
Bismillahir Rahmanir Rahim!
Pacea și
binecuvântarea lui Allah fie asupra profetului Muhammed, asupra companionilor
săi și a tuturor celor care purced pe drumul acestora până în Ziua de
Apoi!
"Un har de
la Allah şi o îndurare. Iar Allah este Atoateştiutor [şi]
Înţelept ['Alim, Hakim]." (49:8)
Despre
ce har (binecuvântare) și despre ce îndurare este vorba?
În
lecțiile anterioare am spus că Allah subhanahu wa ta'ala a pogorât primele
versete ale acestei sure în contextul unor întâmplări petrecute în viața
Profetului (ﷺ) legate
de comportamentul neadecvat al unor oameni față de Mesagerul lui Allah (ﷺ), versete
ce aveau drept scop corectarea și
învățarea manierelor pe care orice credincios trebuie să le pună în practică în
societatea în care trăiește, și, în mod special, în fața lui Allah subhanahu wa
ta'ala și a Trimisului Său (ﷺ).
Faptul că
exemplul Profetului ﷺ este
prezent astăzi printre noi prin hadisuri și relatări despre Viața Nobilului
Profet ﷺ reprezintă o نِعْمَةًۚ - o îndurare, un har, o binecuvântare de la Allah subhanahu wa
ta'ala.
Allah
subhanahu wa ta'ala îndeamnă omul să mediteze și să ia aminte la toate
binecuvântările cu care a fost înzestrat prin Bunătatea și Generozitatea Lui Preaînaltul. Acest lucru nu înseamnă că Allah subhanahu wa
ta'ala înzestrează pe oricine, la întâmplare. De unde aflăm acest lucru? Din continuarea
versetului care spune: "Allah este Atoateştiutor [şi] Înţelept",
ceea ce înseamnă că Allah subhanahu wa ta'ala dăruiește aceste binecuvântări în
baza Cunoașterii și Înțelepciunii pe
care doar El PreaÎnaltul o posedă. Când vorbim despre Cunoașterea lui Allah,
vorbim despre o Cunoaștere nemărginită: Allah subhanahu wa ta'ala cunoaște absolut tot ceea ce s-a întâmplat în
trecut, ceea ce se va întâmpla în viitor și tot ceea ce încă nu s-a întâmplat,
deoarece Allah subhanahu wa ta'ala este Creatorul tuturor oamenilor și lucrurilor și știe totul despre acestea
dinainte să le fi creat.
Când un om
care păcătuia a fost sfătuit de un înțelept să nu mai facă păcate, acesta a promis să nu mai păcătuiască, însă a spus că de un singur păcat nu se poate delăsa.
Înțeleptul i-a spus: "Bine! Dar să împlinești acel păcat pe
un pământ care nu îi aparține lui Allah, sub un cer care nu îi aparține lui
Allah și într-un loc în care să nu te vadă Allah subhanahu wa
ta'ala!" Cel păcătos și-a
dat seama că nu are nicio șansă să împlinească păcatul în aceste condiții și a
spus: "Dar nu există pământ sau cer care să nu fie al lui Allah și nici
un loc în care să mă ascund și Allah subhanahu wa ta'ala să nu mă vadă."
Așadar,
când ești ispitit să faci un păcat, să vorbești urât sau să comiți o
nedreptate, întreabă-te: Allah subhanahu
wa ta'ala vede tot ce face omul pe pământ, aude tot, Allah cunoaște gândurile
omului?
Cu
siguranță Allah aude, vede și știe tot, nu există loc pe pământ care să nu fie
al lui Allah și nu ne putem ascunde nicăieri de Allah subhanahu wa ta'ala.
Despre legătura dintre Alim și Hakim am mai vorbit în lecțiile anterioare și am explicat atunci de ce Allah subhanahu wa ta'ala a ales să ne facă cunoscute două dintre aceste epitete minunate în această ordine și să ne vorbească întâi despre cunoaștere și mai apoi despre înțelepciune. Cunoașterea nu este îndeajuns, dacă nu există și înțelepciune. Cel mai elocvent exemplu în zilele noastre este internetul, cea mai mare, cea mai la îndemână și rapidă sursă de răspândire a informațiilor. Găsim în mediul online numeroase surse de informație, însă, cum procesăm această informație dacă, deși avem un nivel de cunoaștere superior acestor informații, nu avem înțelepciune? Primele versete ale acestei sure ne-au învățat deja acest lucru: Nu credem orbește și nu acționăm în conformitate cu această gândire, fără a verifica cu atenție sursa, mijloacele și veridicitatea informație; pentru acest lucru ne trebuie, alături de cunoaștere, înțelepciune.
De fapt, ce înseamnă înțelepciunea? Din punct de vedere lingvistic, rădăcina حكم înseamnă a hotărî, a judeca, a așeza dreptatea pe locul cuvenit; într-un sens mai vast al cuvântului, Hakim - înțeleptul este cel care găsește fiecărui lucru, locul potrivit și fiecărei situații, vorba potrivită. Așadar, dacă avem un anumit nivel de cunoaștere și pentru a ne fi de folos această știință, trebuie să îi cerem lui Allah subhanahu wa ta'ala și înțelepciune.
Ce
situații grave pot degenera din răspândirea unei știri procesată și răspândită doar pe baza nivelului de
cunoaștere, fără a judeca cu înțelepciune și a cerceta dacă sursa și mijloacele
transmiterii sunt veridice, aflăm din versetul următor:
"Şi dacă două cete de
dreptcredincioşi se ceartă între ele, voi împăcaţi-le! Dacă una dintre ele este
nedreaptă cu cealaltă, atunci luptaţi împotriva celei care este nedreaptă până
ce ea se întoarce la porunca lui Allah, iar când se întoarce, atunci
împăcaţi-le pe ele cu dreptate şi fiţi nepărtinitori,
fiindcă Allah îi iubeşte pe cei drepţi." (49:9)
Nu
este de așteptat ca două grupuri de drept credincioși să se certe între ele, nu-i așa? Iată, însă,
că acest verset ne spune că acest lucru este posibil. Ce ar trebui să
facă ceilalți care asistă la o asemenea situație? Tot versetul ne răspunde: "împăcaţi-le!".
În
Coran se spune ٱقْتَتَلُو - care înseamnă dispută, a purta o
luptă pentru dobândirea unui lucru, ceartă contradictorie, iar faptul că ت
este dublat, ne indică faptul că intervenția pentru împăcare ar trebui să aibă
loc încă din primele momente în care
cearta a început.
Persoanele
care încearcă să împace un grup de musulmani au nevoie de cunoaștere și înțelepciune:
trebuie să asculte ambele părți, să încerce să afle cauzele disputei, să îi
îndemne să renunțe la ceartă și să aibă teamă de Allah subhanahu wa ta'ala, să
facă tot posibilul pentru a se ajunge la reconciliere.
De cele
mai multe ori, se întâmplă ca o persoană
să intervină într-o dispută de acest gen cu bune intenții, însă, din lipsa
înțelepciunii, să creeze neînțelegeri și mai mari între cele două părți aflate
în conflict. Allah subhanahu wa ta'ala ne-a atenționat asupra acestui fapt în versetul 6 - să nu pricinuiţi rău unui neam, din
neştiinţă, în care oamenii erau îndemnați să chibzuiască, adică să nu se
încreadă orbește într-o știre până ce nu
cercetează realitatea folosindu-se de înțelepciune, riscând astfel să
împlinească o faptă pe care să o regrete mai apoi.
Allah
subhanahu wa ta'ala îi îndeamnă pe musulmanii care participă la această
reconciliere, să fie de partea celor slabi și nedreptățiți până în momentul
când cei care au comis nedreptatea își vor da seama de această greșeală și se
vor întoarce pe calea lui Allah subhanahu wa ta'ala și vor înapoia toate
drepturile celor care au fost nedreptățiți.
De asemenea, când Allah subhanahu wa ta'ala spune fiţi nepărtinitori, îi îndeamnă pe cei care au reconciliat disputa să fie corecți cu cei care au greșit și au
nedreptățit și să nu îi facă pe aceștia să se simtă umiliți pentru greșeala
lor.
Finalul versetului "...Allah îi iubeşte pe cei drepţi." nu are legătură doar cu acțiunea petrecută în acest verset. Între a face egalitate și a face dreptate este o mare diferență. Când Allah subhanahu wa ta'ala vorbește la modul general despre oameni și despre faptele lor, înseamnă că vorbește despre întreaga omenire, iar în acest caz se aplică egalitatea: toți oamenii sunt egali și vor răspunde la fel în fața Creatorului. Însă, atunci când vine vorba despre Judecată, lui Allah subhanahu wa ta'ala îi plac oamenii drepți, nepărtinitori și înțelepți. Prin urmare, la Judecată oamenii vor avea nevoie de această formă de dreptate și nu de egalitate.
"Dreptcredincioşii sunt fraţi. Deci împăcaţi-i pe cei doi fraţi ai voştri şi fiţi cu frică de Allah! Poate că veţi afla îndurare!" (49:10)
În limba arabă إِنَّمَا este folosit pentru a preciza cu exactitate calitatea sau cantitatea unui lucru sau condițiile ce trebuie a fi întrunite pentru a întregi acel lucru, iar إِنَّ - care înseamnă cu siguranță, are rolul de a întări acțiunea ce-i urmează: إِنَّمَا ٱلْمُؤْمِنُونَ إِخْوَةٌ - cu siguranță, Dreptcredincioşii sunt fraţi.
Așadar, Allah subhanahu wa ta'ala ne transmite prin
intermediul acestui verset că nu poate să existe vreo altă calitate sau
legătură de rudenie între dreptcredincioșii musulmani, decât aceea de
fraternitate.
"Un Musulman îi este frate Musulmanului. El nu-i face rău și nici nu-l părăsește (la nevoie), nu-l minte și nu-l disprețuiește.” (Muslim)
"Cei
supuși sunt precum un trup întreg, dacă există o infecție undeva, întreg trupul
va avea temperatură și va suferi." (Bukhari)
Sensul
frăției în vremea Profetului Muhammed (ﷺ)
Profetul Muhammed ﷺ a stabilit această إِخْوَ (frăție) între musulmanii din Medina - "ajutoare" (Al-Ansar) și emigranți (Al-Muhajirun), după ce a construit moscheea din Medina, iar acest fapt a fost într-adevăr unic în istoria omenirii. Astfel, cei din Medina au devenit frați cu cei din Meka, cei bogați au devenit frați cu cei săraci, daruindu-le acestora din urmă din averile sau proprietățile pe care la aveau în posesie. Moscheea nu era doar un loc unde se făceau rugăciuni, ci, mai mult, o ligă islamică unde musulmanii erau instruiți în spiritul islamului și al doctrinelor sale. Aceasta servea ca loc de adunare, unde se mediau curentele conflictuale preislamice, era sediul de unde se administrau toate afacerile musulmanilor și se țineau consilii consultative și administrative.
“Frăția în credință”, așa cum
spunea Muhammed Al-Ghazali, “subordona
orice diferență de rasă și rudenie și
sprijinea preceptul islamic, conform căruia nici unul nu este superior
celuilalt, decât în baza credinței și a fricii de Dumnezeu."
Abu Huraira a relatat: "Ansarii (ajutoarele) l-au abordat odată pe Profet (ﷺ) întrebându-l dacă livezile lor de palmieri ar trebui împărțite în mod egal între musulmanii din Medina și frații lor din Meka. Profetul (ﷺ) s-a abținut să pună această grea povară pe umerii lor. S-a hotărât totuși ca emigranții să lucreze livezile împreună cu "ajutoarele" și recolta să fie împărțită în mod egal între ei."
Asemenea exemple indică foarte clar spiritul de sacrificu, altruismul și cordialitatea din partea "ajutoarelor" și, de asemenea, sentimentul de apreciere, recunoștință și respect de sine pe care îl nutreau emigranții. Ei primeau doar atât cât le era necesar pentru a duce un trai rezonabil. Pe scurt, această politică de fraternitate și înțelegere reciprocă a fost atât de înțeleaptă și oportună, încât multe probleme îndârjite erau rezolvate într-un mod minunat și înțelept.
Să
reflectăm asupra acestor aspecte și să ne întrebăm: Mai există această frăție,
precum în vremea Profetului Muhammed, (ﷺ) și acest spirit de sacrificiu în
zilele noastre?
"...fiţi cu frică
de Allah! , are la bază taqwa - teama, frica de Allah, însă, taqwa poate avea și sens de speranță. Uneori,
oamenii se supăra când le spui: "Fii cu frică de Allah!", însă acest lucru
ar trebui să îi bucure, deoarece această expresie este, de fapt, o dua, o rugă,
un îndemn către bine: "O, Allah, fă-ne pe noi dintre cei care să fim cu
taqwa (evlavie, teamă, speranță)!"
Taqwa înseamnă și speranță: există o frică fără de nicio speranță și o teamă plină de speranță. Această teamă plină de speranță o putem asemui cu teama unui copil mic față de părinți, atunci când greșește și este mustrat, însă această teamă este plină de iubire - când părintele îl ceartă pe copil, acesta nu încearcă să îl sperie, ci doar să corecteze un comportament greșit. Prin urmare, Allah subhanahu wa ta'ala nu trimite încercări asupra omului pentru a-l chinui sau pedepsi, ci pentru a-l testa și a-l determina să realizeze că este pe un drum greșit și trebuie să treacă "testul" prin corectarea comportamentului și revenirea pe un drum corect, iar aceste încercări pot fi individuale sau colective. De aceea, taqwa nu trebuie să fie o frică exagerată și lipsită de orice speranță. Finalul acestui verset ne spune: Dacă veți fi dintre cei care au taqwa, Poate că veţi afla îndurare!, prin urmare, Allah subhanahu wa ta'ala lasă poarta speranței deschisă pentru toți dreptcredincioșii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu